Eroul
(gr.: ηρως) este, după Wikipedia, o persoană care se
distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în luptă sau primejdie, prin
abnegaţie deosebită în muncă sau împrejurări grele. În mitologia greacă şi
folclor, a fost iniţial un semizeu, cultul eroilor fiind una dintre
caracteristicile cele mai distinctive ale religiei antice greceşti. În România,
din păcate, eroi sunt la tot pasul. O echipă de eroi s-a născut, însă, recent,
după tragedia din Apuseni. Ce a urmat, în urma contribuţiei mass-mediei din
România, m-a deranjat. Întâi, ziariştii au fost „nefericiţi“ că au supravieţuit
toţi pasagerii, inclusiv piloţii. Apoi au fost „fericiţi“ că au existat unii
care nu au supravieţuit. Descoperirea acestora, într-o competiţie contratimp,
în care au intrat, pe de o parte, cele mai sofisticate sisteme de locaţie,
nenumărate echipe de salvatori antrenate, iar pe de alte parte, câţiva pădurari
şi săteni bine intenţionaţi, voluntari, a înclinat balanţa în favoarea celor
din urmă. Mă întreb: dacă pădurarul respectiv, care s-a întors de la muncă şi
s-a uitat la televizor seara, după o zi de muncă, nu ar fi făcut acest lucru,
câţi din cei aflaţi în impas în pădure ar mai fi supravieţuit? Şi aş mai adăuga
şi cealaltă întrebare legată de momentul descoperirii supravieţuitorilor: dacă
ar fi trecut mai mult timp de la descoperirea lor, de către echipa improvizată
ad-hoc, până la venirea celor îndrituiţi să o facă, oare câţi ar mai fi fost în
viaţă? De aici a început o întreagă dispută în presă. S-au propus demisii, s-au
schimbat conduceri ale unor autorităţi şi agenţii de stat, s-au făcut conferinţe
de presă cu supravieţuitorii dispuşi să răspundă, s-au pus întrebări stupide,
în căutarea senzaţionalului (de genul: v-a fost frică? ce aţi simţit când v-aţi
prăbuşit?). O echipă de medici specializaţi în recoltări de organe, care au
plecat dintr-un colţ al ţării în celălalt, ca să salveze, în final, alte vieţi,
s-au trezit în postura de a se autoreanima.
De fapt, problema este mult mai gravă şi
poate că nu ar fi momentul să căutăm capete care să cadă, ci, din contră, să
privim în profunzimea acestei situaţii. Pe de o parte, pentru sănătate, avem la
dispoziţie un avion care are peste 40 de ani de folosinţă. Punem în el, cu nonşalanţă,
profesionişti şi piloţi cu experienţă, conform proverbului: lasă că merge şi aşa.
Restul profesioniştilor şi creierelor medicale îl lăsăm cu nemiluita să se
prelingă printre degete, spre o străinătate flămândă, avidă de intelectuali
gata formaţi, pe care îi integrează uşor şi imediat. Apoi, ghinion, de data
aceasta nu a funcţionat. Ce facem? Decapităm vârfurile de la anumite etaje, căci
trebuie să existe un vinovat. Un sistem medical care trăieşte de ani de zile cu
3,5% din PIB, care agonizează prin lipsa de venituri, indiferent de regimul politic,
începând din 1989, oare nu are nicio asemănare cu avionul acela încă funcţional
după 40 de ani de utilizare? Oare resursele umane medicale, din ce în ce mai
mici, fie că sunt medici de familie care acoperă trei-patru sate din lipsă de
personal, fie chirurgi care lucrează cu instrumente de unică folosinţă
resterilizate, nu au uzură, după atâta timp de presiune asupra lor, prin numărul
de pacienţi în permanentă creştere, prin clădirile spitaliceşti obosite deja,
din era comunistă, prin mijloacele de investigaţie depăşite şi suprasolicitate,
prin măsurile administrative care încarcă cerinţele birocratice? Şi totuşi, aceşti
oameni supravieţuiesc, rămân în ţară, nu aleg nici salarii mai bune şi nici
consultaţii lejere, programate. Facem ceva pentru ei? Da, îi încărcăm
suplimentar, îi restricţionăm (de ce să mai lucreze şi în privat, dacă sunt la
stat, de ce să aibă funcţii de răspundere şi să mai aibă şi alte tipuri de
venituri, pe care, de altfel, le obţin prin muncă?), îi ameninţăm, îi clasăm ca
„primii şpăgari ai ţării“ şi, mai ales, îi controlăm şi recontrolăm. Aceşti
oameni, care nu de puţine ori se autosponsorizează şi sponsorizează şi locurile
lor de muncă pentru consumabilele lipsă, computere lipsă sau chiar aparatură,
care încearcă să-şi mulţumească pacienţii, rămân, prin reclama negativă, întreţinută
de ani de zile, „nişte şpăgari ordinari“, de fapt nişte supravieţuitori
anonimi.
Tot ca urmare a acestui eveniment nedorit am
mai aflat ceva: în competiţia de salvare a supravieţuitorilor au intrat pădurarii,
sătenii voluntari bine intenţionaţi, cu cei specializaţi în salvări şi primii
au ajuns tot oamenii locului, mai familiari cu locurile, dar fără GPS, fără
mijloace sofisticate de localizare. În dialogul telefonic dintre aceştia şi cei
disperaţi să fie găsiţi cât mai repede, la un anumit moment, pentru aflarea
poziţiei, răspunsul celor în suferinţă a fost că nu sunt pe culmea muntelui. A
fost singurul indiciu important, care a grăbit, în final, găsirea lor.
Noi ştim acum
că nu suntem „pe culme“, dar, pentru tot ce face corpul medical autohton, cu
mijloacele pe care le avem, suntem nişte eroi. Mai rămâne problema „pădurarilor“.
Au fost, de-a lungul anilor, mulţi la număr, la noi, mai mult sau mai puţin
binevoitori. Problema tuturor este că au fost prea scurt timp în căutare de
soluţii, au venit cu programe noi şi apoi au dispărut, ca şi cum nu ar fi
existat. Ideile nefinalizate, prioritizarea încărcăturii birocratice în faţa
aspectelor practice, din teren, a încărcat inutil sistemul sanitar, iar pacienţii,
o altă grupă de supravieţuitori, au suferit adesea alături de salvatorii lor. Şi
atunci, de ce să ne mai mirăm că supravieţuitorii devin uneori eroi sau că unii
eroi simt pe pielea lor ce înseamnă să fii supravieţuitor. Este foarte bine că
aducem onoruri militare unor „sacrificaţi“ sau că premiem, pe bună dreptate,
eroi reali, singulari, cu meritele lor, dar poate nu ar fi rău să ne gândim ce
facem cu masa mare de supravieţuitori anonimi, cam prea mulţi la număr, şi să
oferim soluţii reale de salvare.