A îi considera la fel pe toți cei care se
opun vaccinării înseamnă a face același tip de erori pe care noi, cei care
credem în vaccinuri (sic), îl vedem în discursul lor: exagerări,
prezumții nefondate și decontextualizări. Se pot strecura printre ei
ultraortodocși, ultranaționaliști sau conspiraționiști, în timp ce alții pot fi
părinți susceptibili care ezită. Spectrul de cauze care determină rezistența la
vaccinare a fost studiat suficient la nivel global cât să rămână în sarcina
fiecărui guvern „numai” înțelegerea cât se poate de fină a propriei populații
și, ulterior, efortul susținut pentru a lua măsuri conform acestei înțelegeri.
Tentația de a ne „bate în studii” e mare,
dar de scurtă durată, anume până când interlocutorii descoperă că fiecare se
referă la alte studii și că au înțelegeri diferite despre ce înseamnă, de fapt,
un studiu. Discuția deseori nici nu ajunge până la calitatea studiilor, cât de
multă încredere poți avea într-un studiu față de altul, cum se interpretează
corect rezultatele și așa mai departe. Numerele nu sunt egale între ele, în
sensul că unele sunt mai demne de încredere decât altele. E valabil la toate
nivelurile: Organizația mondială a sănătății a revizuit recent (decembrie 2016)
toate calculele din ultimii 15 ani privind povara bolii măsurată în disability-adjusted
life years (DALYs), pentru fiecare țară și fiecare boală în parte,
clasificând nivelul de încredere în corectitudinea datelor pentru fiecare țară1.
Ce să mai vorbim despre studii observaționale mici sau editoriale prezentate
drept dovezi științifice.
Într-un fel, e de înțeles că discuția nu
ajunge până aici. Ar fi plauzibil ca toți interlocutorii să dea dovadă de
bun-simț, deși se întâmplă rar și adesea încercarea de discuție fie alunecă în
minciună grosolană, fie e întreruptă abrupt; la asta s-ar mai putea lucra prin
delimitarea unor reguli pentru spațiul în care se discută. E imposibil, în
schimb, ca toate vocile să aibă (aceleași) noțiuni fundamentale de logică,
epidemiologie și filozofia cunoașterii. Când una dintre părți vorbește despre
puterea statistică a eșantionului și cealaltă despre destinul omenirii, cineva
trebuie să filtreze și să traducă informațiile pentru a restabili o încredere
minimă a fiecărei părți în ce vrea să spună cealaltă, fără de care nu poate
exista dialog.
Esența problemei este neîncrederea – în
produs, în stat, în oameni, în corporații. La niciunul dintre aceste capitole
România nu stă grozav. Conform World Values Survey (2014), suntem țara
europeană cu cel mai ridicat nivel de neîncredere interpersonală: mai puțin de
10% din participanții la studiu au fost de acord cu afirmația: „Se poate avea
încredere în cei mai mulți oameni”. Universul este un loc rău și periculos.
Vecinul îți dorește capra și nu va ezita să îți taie gâtul pentru a pune mâna
pe ea, străinii cu atât mai mult, numai familia poate fi de încredere – între
niște limite. Viața este despre supraviețuire, nu despre bucurie sau
descoperire. La nivel supraindividual, așijderea. În Corruption Perceptions Index
2016, elaborat de Transparency International2, încrederea în
sectorul public de la noi este printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană –
doar Bulgaria, Grecia și Italia sunt sub noi.
Ne place sau nu, actuala criză
antivaccinare din România este una mai degrabă blândă. Din punct de vedere
științific, subiectul este indisputabil. Poate numai legătura dintre fumat și
cancer pulmonar e mai clară în toată cunoașterea din sănătatea publică.
Produsele care fac obiectul controversei – vaccinurile – sunt, de bine, de rău,
accesibile și disponibile sau cel puțin pot fi făcute accesibile și disponibile
după opintelile administrative obișnuite. Prezența în media e cât de cât
neutră, deși mișcarea antivaccin are deja mult mai multă expunere decât ar fi
normal. În cele din urmă – și cel mai important – nicio figură notabilă, poate
cu excepția celei al cărei nume nu poate fi pronunțat, nu susține mișcarea. Să
fim onești: cu excepția unor cvasinecunoscuți care își arogă origini
pseudoprofesionale, mișcarea nu are fețe cunoscute, de impact. Chiar și în
aceste condiții, cel puțin favorabile unei interpretări raționale a
subiectului, lucrurile au fost cât pe ce să deraieze.
Ne putem imagina cu ușurință reversul în
sens extrem: un subiect mai puțin susținut de dovezi și de experiență
internațională; un produs rar sau foarte dificil de accesat; mass-media complet
părtinitoare; și cel puțin o figură agreabilă, cu alură de credibilitate, în
fruntea dizidenței. Aceea s-ar numi, cu adevărat, o situație periculoasă,
pentru că valul populist ar putea mătura orice brumă de reacție din partea
instrumentelor de răspuns. Credibilitatea statului ar sta într-un fir de ață:
la prima bâlbă logistică, probabil o chestiune de zile, totul ar fi în aer.
Intelectualii publici care există, cei care citează și cei care citesc, au
deja, fiecare, propriul public bine delimitat, care nu mai trebuie convins de
nimic și dincolo de care terenul devine mlăștinos. Universitățile merg tiptil
de teamă să nu se mai scuture de-te-miri-unde niște scandaluri cu diplome
false, proiecte europene sau promovări discreționare. Societatea civilă face advocacy
în întâlniri și simpozioane unde, din nou, apar aceiași oameni care nu mai
trebuie convinși de nimic. Cu greu se poate numi un think tank cu
autoritate și acoperire. Industria și media răspund intereselor comerciale de
conjunctură. Așadar, cine poate susține o contrarezistență credibilă a
bunului-simț și de unde poate fi scos rapid, în caz de nevoie, dacă de atâția
ani lipsește? Tristețe în epoca lui „altă întrebare”.
1.
http://www.who.int/healthinfo/global_burden_disease/estimates/en/index2.html
2.
https://www.transparency.org/news/feature/corruption_perceptions_index_2016
