În
era globalizării informaţiei, şi în România s-au dezvoltat o aristocraţie
industrială, una politică, alta funciară, financiară, speculativă, medicală,
culturală etc. Avem elite aşadar. Din luările de poziţie ale actualilor
aristocraţi, constat însă că sunt nefericiţi: „Plăcerea se poate rezema pe
iluzie, fericirea stă pe adevăr“ (N. Chamfort). Nu am simţit la actuala
aristocraţie că „modestia este aceea care poartă adevărata coroană“ (B.
Franklin). Dimpotrivă, domină starea de suficienţă, de păstrători ai regulilor
de aur ale cunoaşterii. Tot ce au gândit, creat ori promovat înaintaşii noştri
ori contemporanii români este mistificare. Dacă ambiţia „este o dorinţă
arzătoare de a produce ceva“ şi este şi în folosul tuturor, atunci nu este rău.
Cel mai adesea „ambiţia este dorinţa de glorie, de onoruri, de parvenire“ (DEX)
dar axiologic, binele nu poate fi despărţit de rău. Este de preferat mai mult
bine şi mai puţin rău.
Din
păcate, nu numai la elite, „ambiţia fiecărui om se umflă pe măsură ce-i creşte
puterea“ (J. P. Sartre). Parvenirea şi puterea se circumscriu banilor. Însă nu
am constatat că „cinstea este cea mai bună strategie când implică banii“ (M.
Twain).
Cu
astfel de elite, într-o societate profund secularizată, nu este de mirare că o
parte din lumea medicală alege emigrarea. Cei care rămânem, o parte avem
credinţa în mai bine, o parte ne dăruim divertismentului, alta misticismului,
iar a cincea parte vegetăm. „Munca fără rugăciune este servilism; rugăciunea
fără muncă este cerşetorie“ (Părintele Cleopa). Nu-i aşa că ne caracterizează,
pe cel puţin o parte?
