În
mai toate ştiinţele, evoluţia conceptelor cunoaşte o curgere continuă către
progres, în care panorama prezentului se face de pe o terasă la care s-a ajuns,
urcând de-a lungul secolelor, treaptă cu treaptă. E vorba, desigur, de trepte
de înţelegere a fizicului şi fenomenelor generate de mişcarea acestuia. Fiecare
dintre aceste trepte (antică, medievală, renascentistă, postrenascentistă etc.)
a conţinut adevăruri nemuritoare, jumătăţi de adevăr şi o puzderie de erori şi
fantezii. Urcând pe treptele următoare, oamenii de ştiinţă, încă sclavi ai unor
poncife, cum vor fi fost ei, au reuşit totuşi să adune în desagă partea ce li
s-a părut valoroasă şi să arunce la coşul de gunoi din balastul ce le împovăra
urcuşul.
Cam
aşa s-a întâmplat în fizică şi chimie între secolele XV şi XX. De fiecare dată,
progresul era cules din recolta de idei al „treptei de înţelegere“ anterioare.
Desigur, în ştiinţele exacte au fost înregistrate şi seisme care au cutremurat şi
schimbat radical certitudinile, precum înlocuirea bruscă a geocentrismului lui
Ptolemeu cu heliocentrismul lui Copernic şi Tycho Brahe. Galilei a fost mai
mult un comentator şi popularizator al heliocentrismului decât un contribuitor
de marcă. Aceasta nu îi micşorează meritele de „matematic“ de geniu şi creator
al unei filiaţii de gânditori ai fenomenelor naturii, care, şi medici fiind, au
pus bazele biomedicinii ştiinţifice.
În
biologie şi medicină a existat o evoluţie firească, în trepte, în care impresia
de continuitate frapează. Au fost însă şi taifunuri, schimbări radicale de
orientare, de-ar fi să citez doar erupţia evoluţionismului Lamarck-Darwin sau răsturnarea
conceptelor milenare ale genezei viului prin demolarea de către Pasteur a
teoriei generaţiei spontane, bază ideatică a antisepsiei listeriene şi ulterior
asepsiei.
Referindu-ne
strict la Renaştere, la sfârşitul căreia s-a născut orientarea ştiinţifică a
medicinii, amintesc că în unele discuţii pe care le-am purtat cu câţiva dintre
„adoratorii“ quattro- şi cinquecento-ului (Ovidiu Drimba,
Alexandru Balaci, Edgar Papu) aceştia îşi bazau admiraţia pe evenimentele
literare, artistice şi filozofice ale epocii (ei înşişi literaţi fiind). Din păcate,
Renaşterea n-a însemnat doar Academia florentină a lui Marsilio Ficino, marii
artişti plastici sau apariţia romanului picaresc. Ea n-a însemnat numai trâmbiţata
eliberare a personalităţii umane din gloata cenuşie, egalitaristă, a Evului
Mediu, ci şi invazia în explicitările ştiinţifice a unor aberaţii astrologice,
de sorginte antică, ţinute în frâu în Evul Mediu de exigenţele teologiei creştine.
Prin
natura ei descriptivistă, anatomia ne
oferă exemplul tipic de evoluţie „cuminte“, din treaptă în treaptă. În ciuda
spectaculoasei sale transformări, a uimitoarei sale modernizări din anii
1500–1600, anatomia renascentistă nu a trăit o veritabilă revoluţie. Nu cred,
de altfel, că vreodată, în evoluţia lor, ştiinţele morfologice au cunoscut răsturnări
esenţiale, care să le modifice direcţia de înaintare, aşa cum s-a întâmplat în
fiziologie sau în etiopatogenie (obiectul discuţiei noastre de azi).
Să
explicităm diferenţa netă de evoluţie dintre anatomie (drum „firesc“ din treaptă în treaptă) şi etiopatogenie, care în Renaştere şi în
secolul următor a fost zguduită de seisme esenţiale. Aici, ca şi în fiziologie,
de altfel, noul s-a ivit numai după aruncarea peste bord a tuturor poncifelor
cumulate anterior.
În
anatomia renascentistă, prin generalizarea disecţiilor (deloc interzise de
papalitate, cum tendenţios ne-au învăţat comuniştii) s-a produs un salt uriaş
în comparaţie cu Antichitatea şi Evul Mediu. Italianul Niccolò Massa (1485–1569) impusese conceptul sensata veritas ce s-ar traduce prin „află adevărul direct, numai
cu ajutorul propriilor simţuri“, cu alte cuvinte desenează numai ce vezi la
disecţie cu ochii proprii şi nu te încrede în planşele (de obicei naive,
imprecise) transmise ţie prin tratatele medievale.
Valorificând
acest îndemn al lui N. Massa a fost posibilă aşa-zisa revoluţionare a anatomiei
şi a desenului „după piesă“ de către Leonardo,
Matteo Realdo Colombo (aprox. 1510–1559), Gabriele Falloppio (1523–1562),Girolamo Fabrici d’Acquapendente (1533–1619),Bartolomeo Eustachio (1500–1574) şi
mai ales de către „uriaşul“ Andreas
Vesalius (1514–1564). Acest titan al disecţiei a beneficiat în tratatele
sale Tabulae Anatomicae (1538) şi
cele şapte volume din De humani corporis
fabrica (despre alcătuirea
corpului omenesc – 1542) şi de colaborarea cu desenatorul Stefano Calcar, un elev al lui Tizian. Comparaţia dintre planşele
anatomice medievale, naive, inexacte şi cele renascentiste, bogate în amănunte
de structură, uimeşte.
Nici mai târziu,
morfologia nu a trăit vreo revoluţie adevărată, cu abandonarea totală a
vechilor concepte. De la introducerea noţiunii de ţesut de către Xavier Bichat în 1800, la statuarea structurii celulare ca element de bază comun
al organismelor vegetale şi animale (M.
J. Schleiden şi Th. Schwann,
1839), totul nu a fost decât un urcuş firesc, de la simplu la complex. Nici în
secolele XIX şi XX, morfologia, normală şi patologică, de la Virchow la Palade nu a fost decât o utilizare a ceea ce
oferea zestrea înaintaşilor, urmată de aprofundarea până la molecular şi
submolecular a structurilor.
Fiziologia, în
schimb, precum şi etiopatogenia au avut parte de răsturnări conceptuale cu adevărat
revoluţionare. E destul să ne amintim de „marea circulaţie“ a lui W. Harvey (1628) pentru a ne da seama că
în acest caz a fost vorba de o răsturnare de concepţii, care a eliminat tot ce
lăsaseră străbunii ca zestre (Aristotel, Galen). A fost preferată o viziune nouă
a circulaţiei sanguine, generată de experimente. Harvey a dovedit că: a)
sângele nu poate circula în ambele sensuri prin acelaşi vas, valvulele lui
d’Acquapendente opunându-se; b) inima nu este doar un sac, un depozit pasiv de
sânge, ci o pompă aspiro-respingătoare activă; c) ficatul, care după Galen era
uzina ce produce sângele, nu este decât unul dintre depozitele sanguine;
sângele nu se epuizează hrănind organele, ca apa ploilor în pământ, cum credeau
galeniştii, ci, aflat în cantitate constantă la fiecare dintre speciile
animale, este în continuă mişcare într-un circuit; e) sângele venos nu se amestecă cu cel arterial decât în stări patologice
(gaura lui Leonardo Botallo, de
asemenea o descoperire renascentistă).
În explicaţiile
etiopatogenice, apărute în secolele XVI–XVII, situaţia a fost cvasisimilară, apărând
o vastă ruptură de continuitate cu moştenirea conceptuală dogmatică veche de
peste o mie de ani.
Într-adevăr, încă din
vremea lui Hipocrate (400–350 î.Hr.), medicii nu au contenit să papagalicească,
din generaţie în generaţie, că în oricare dintre bolile interne cauza principală
este dezechilibrul dintre cele patru
umori vitale: sângele, bila galbenă secretată de ficat, bila neagră – secreţie
a splinei şi phlegma (care includea restul secreţiilor). În terapia curentă,
acest dezechilibru (grec. diskrasia)
putea fi corectat prin eliminarea excesului, acea materia pecante medievală. Prevenţia se baza pe dietă (doctrina şcolii
de la Salerno încă din anii 820–1200), iar terapia pe purgaţii, provocarea
vomismentului şi mai ales sângerări masive. Unei asemenea sângerări i-a căzut
victimă Molière, în 1673, care, prăbuşindu-se pe scenă în urma unei grave
hemoptizii, a mai fost şi sângerat până la hipovolemie de către medicul său
curant. Sărăcia în mijloace terapeutice adecvate de care dădeau dovadă medici
„universitari şi latinişti“ chiar şi în Renaştere contrastează jenant cu dispreţul
pe care îl afişau faţă de „tagma chirurgilor“, care totuşi „puneau mâna să facă
ceva“ şi care, prin Ambroise Paré, de pildă, au atins culmi ale creativităţii.
În ceea ce priveşte
etiopatogenia bolilor infectocontagioase, renascentiştii nu au avut de cules de
la secolele anterioare decât fructul fără valoare al concepţiei miasmatice (de asemenea de sorginte hipocratică).
Miasmaticii credeau că marile flageluri din istorie, precum ciuma neagră din
1345 şi 1352, care a ucis un sfert din locuitorii bătrânei Europe, variola,
sifilisul caraibian adus în 1493 de marinarii lui Cristofor Columb, malaria (de
la mal – rău şi aria – aer) sunt provocate de nişte aburi otrăvitori generaţi de
putreziciune şi ape stagnante. Este meritul veronezului Girolamo Fracastoro (1478–1553), coleg de an la Facultatea de
Medicină din Padova cu medicul şi astronomul polonez Nicolaus Copernic, de a se
fi îndoit de explicaţiile miasmatice şi de a fi lansat în premieră ideea după
care bolile infecţioase ar fi opera unor microorganisme. El a scris în cartea
sa De contagione, apărută la Venezia
în 1546, despre existenţa unui contagium
vivum dat de seminţe vii ale bolilor (seminaria
morborum). Era desigur o idee cu totul nouă faţă de concepţia miasmatică
tradiţională.
În ce priveşte
etiopatogenia, în general, în Renaştere a avut loc o vastă invazie a astrologiei, care a parazitat şi contorsionat
gândirea medicală. Intelectualii şi plebea s-au lăsat seduşi de reînvierea
misterioasei influenţe a astrelor asupra oamenilor. Faptul că aberaţiile
astrologice fuseseră ţinute sub obroc de teologia oficială a creat senzaţia că
astrologia ar fi o expresie a libertăţii de gândire, un protest antireligios.
În realitate, „cultul astrelor“ înlocuia dogmatica religioasă medievală cu o
alta. Aşa se face că mulţi dintre medicii renascentişti şi-au însuşit pletora
de explicaţii pe care astrologia le oferea cu o suspectă dărnicie. Slujitorii
lui Esculap din anii 1500–1650 citeau cu nesaţ Corpus hermeticus (şapte volume), tradus şi publicat în 1460 la
Florenţa de filozoful Marsilio Ficino. Atracţia irezistibilă de a-şi însuşi
aberaţiile astrologice era generată şi de „parfumul păgân“, pe care ei îl
socoteau novator. Se afirma nu numai că textele hermetice fuseseră scrise de
filozofi antici de geniu, persecutaţi de protocreştini în secolele III şi IV,
dar că fuseseră „dictate“ lor de spiritul marelui Hermes Trismegistus (de trei
ori magistru), personaj legendar care ar fi trăit de trei ori: o dată înaintea
potopului lui Noe, a două oară când ar fi participat personal la ridicarea
turnului Babel şi, în fine, a treia oară când s-a întrupat în zeul Thot al
egiptenilor (zeul ştiinţei, deci şi al artei medicale). Aşa s-a născut în Renaştere
şi imaginea „omului zodiacal“, la care funcţionalitatea bună sau rea a unuia
ori altuia dintre organe depindea de o anumită zodie, de o anumită conjunctură
astrală.
Pentru noi devine
clar că, în anii 1500–1600, gânditorii fenomenelor vieţii, ai patologiei în
special, nu aveau nimic de câştigat nici de pe urma tradiţiei (Hipocrate,
Galen, Avicenna), nici de pe urma beţiei astrologice. Ca să poată progresa,
viziunea etiopatogenică trebuia să arunce la gunoi teoria celor patru umori şi
să caute adevăratele cauze ale bolilor. Aceasta implica şi eliminarea confuziei
dintre boală şi simptom, adoptarea diagnosticului diferenţial şi implicit a
unor clasificări, introducerea unor tratamente adecvate.
La sfârşitul Renaşterii,
era evident că medicina trebuia să se alieze cu ştiinţele exacte, mai ales cu
chimia şi fizica, pentru a reuşi să se debaraseze de superficial şi fals.
Cataramele de la
sandalele mele ştiu mai multă medicină decât Hipocrate, Galen şi Avicenna luaţi
împreună. Această
locuţiune dispreţuitoare adresată tradiţiei medicale medievale este atribuită
marelui dizident german Theophrastus
Philippus von Hohenheim (1493–1541), numit în derâdere de adversari şi
Bombastus. Provocând înadins zâzanie şi scandal cu confraţii tradiţionalişti, ţinându-şi
cursurile de la Basel în haine de stradă şi nu în roba pompoasă a vremii,
rostindu-le în germană şi nu în latină (deşi o ştia perfect), îşi jignea
interlocutorii care adesea îl numeau „cacophrast“ şi afirmau în pamflete „că nu
este vrednic nici să păzească porcii pe care-i disecase Galen cu 1.400 de ani
înainte“ (Manes Galeni adversus
Theophrastum sed potius Cacophrastum, Basel, 1528).
Acest „zurbagiu“,
care se intitula Paracelsus (adică
egalul enciclopedistului medical roman Celsus din sec. I. d. Hr.), a învăţat să
preţuiască chimia (pe atunci înglobată în alchimie). Înainte de a deveni medic,
a fost ucenic chimist la minele de fier din Schatz. A fost atât de impresionat
de tehnologie încât a rămas toată viaţa obsedat de alambic şi distilări.
Paracelsus, care a plătit
şi el tribut astrologiei şi fantasticului, vedea planeta noastră ca un imens
alambic încălzit de focul din centrul pământului. El şi adepţii săi (şi-a făcut
rapid discipoli) îl numeau pe Dumnezeu „Alchimistul sublim“, afirmând că demiurgul a folosit diferite metode chimice
pentru a crea tot ce se găseşte pe pământ. Astfel de cosmogonii au fost
adoptate şi de alţi savanţi ai epocilor postrenascentiste, de-ar fi să-l numim şi
pe Dimitrie Cantemir, care, citindu-i cu nesaţ pe Paracelsus şi pe J. B. van
Helmont (1580–1644), un alt adept al viziunii chimice, a scris şi el despre
„Chimistul sublim“ care a făcut lumea prin metode fizico-chimice (D. Cantemir, Sacrosantae scientiae indepingibilis imago,
1700).
În etiopatogenie a apărut
astfel, treptat, între aprox. 1530 şi 1700, o
viziune nouă asupra fenomenelor normale şi morbide, în care explicaţiile bazate pe cuceririle ştiinţelor exacte
(chimie, fizică şi, mai târziu, matematică) luau cu vigoare locul celor naive,
impuse dictatorial, de-a lungul a peste 1.800 de ani, de adepţii dogmatici ai
lui Hipocrate, Galen şi Avicenna.
Aceste
concepţii, larg dezvoltate în secolele imediat următoare (XVII şi XVIII) s-au
numit iatromecaniciste (de la yatros – medic şi mecanica, ce includea fizica şi chimia). Aşa se face că o serie de
comentatori ai istoriei medicinii, văzând ruperea netă a diagnosticului şi
terapiei de tradiţie (produsă la sfârşitul Renaşterii şi în secolele XVII şi
XVIII) afirmă că medicina ştiinţifică a
prezentului se trage mai mult din concepţiile şcolii lui Galileo decât din cele
ale „părinţilor clasici“ precum Hipocrate şi Galen. Să nu uităm că însuşi
Galileo a publicat în 1638 o carte foarte citită şi de medici: „Discorsi e dimostrazioni matematiche
intorno a due nuove scienze attinenti alla meccanica e ai moti locali“.
Contemporanul
său, Paracelsus, asasinat la numai 48 de ani prin otrăvire de către „adversarii
de idei“, proclamase principial că: a) bolile sunt alterări chimice ale
organismului; b) receptivitatea depinde de unele caracteristici ale terenului
organic; c) remediile farmaceutice trebuie să folosească ceea ce el numea
„substanţa subtilă“, în fond substanţele active extrase prin metode chimice din
masa drogurilor brute; d) medicina şi, în special, terapeutica nu vor progresa
decât într-un climat de „primat al experimentului“.
Iatrofizicienii
şi iatrochimiştii din următoarele două secole au adus în câmpul gândirii
medicale cantitatea care urma să
întregească acea calitate tradiţională.Van Helmont, Santorio Santorio
(1561–1636), care a petrecut câţiva ani cocoţat pe o balanţă ca să-şi măsoare
„perspiraţia insensibilă“ şi a inventat primul termometru medical, René Decartes (1596–1650), Johannes Bohn (1640–1718), Pierre Gassendi (1592–1655), Jan
Swammerdam (1637–1680), Giovanni
Alfonso Borelli (1608–1679), medic şi discipol direct al lui Galilei, sunt
doar câţiva dintre ei.
S-a
ajuns astfel, către 1650–1700, ca vechiul dicton Medicina ancilla philosophiae (medicina sluga filozofiei, teologice
sau astrologice) să fie înlocuit cu îndemnul Nihil sine mechanica (nicio explicaţie fără fizică şi chimie). O
pleiadă de străluciţi experimentatori şi teoreticieni care-l recunosc drept părinte
pe Galilei şi nu pe Galen au ilustrat secolele XVII–XVIII. S-a ajuns astfel la
conceptul „omul-maşină“ al lui Julien
Offray de la Mettrie (1709–1751), după care toate funcţiile organismului
reprezintă aspecte ale materiei în mişcare. Era o anticipare a doctrinei
actuale conform căreia vieţuitoarele sunt automate
vii, autoreglabile şi autoreproductibile.
Şi o
ciudăţenie. În anii 1700, când judecăţile biomedicale începuseră să se bazeze
din plin pe parametrii cantitativi (fizico-matematici), texte din celebra
scriere progresistă „Encyclopédie ou
Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers“ (35 vol.,
1751–1780), sub redacţia D. Diderot şi J. Le Rond d’Alembert (matematician),
pun la îndoială posibilitatea existenţei în organism a unor constante
cognoscibile care ar putea caracteriza fiziologicul şi patologicul (se nega
utilitatea analizelor medicale, care debutau cu timiditate).
„Analizăm
urina, saliva, bila – scria Xavier Bichat – şi din aceste examene creăm chimia
animală. Fie! Dar aceasta nu este o chimie adevărat fiziologică, ci doar o
anatomie cadaverică a fluidelor“ (Recherches
physiologiques sur la vie et la mort, Paris, 1800). Iar într-o altă
lucrare, scepticul Bichat scria: „Nu se poate măsura nimic, toate funcţiile
vitale sunt supuse variaţiilor. Ceea ce putem culege prin analize nu sunt decât
aproximaţii, cel mai adesea incertitudini“ (Anatomie
générale appliquée à la physiologie et à médecine, Paris 1801, t. 1, p.
LIII). Ne aflam pe atunci la doar o jumătate de secol distanţă de teoria
mediului intern a lui Claude Bernard
(1859), care a generat, în 1929, certitudinea existenţei homeostaziei (Walter Cannon, 1871–1945).