Newsflash
OPINII

Eliminarea fantasticului din medicina clinică

de Prof. dr. Radu IFTIMOVICI - iul. 25 2014
Eliminarea fantasticului din medicina clinică
   În mai toate ştiinţele, evoluţia conceptelor cunoaşte o curgere continuă către progres, în care panorama prezentului se face de pe o terasă la care s-a ajuns, urcând de-a lungul secolelor, treaptă cu treaptă. E vorba, desigur, de trepte de înţelegere a fizicului şi fenomenelor generate de mişcarea acestuia. Fiecare dintre aceste trepte (antică, medievală, renascentistă, postrenascentistă etc.) a conţinut adevăruri nemuritoare, jumătăţi de adevăr şi o puzderie de erori şi fantezii. Urcând pe treptele următoare, oamenii de ştiinţă, încă sclavi ai unor poncife, cum vor fi fost ei, au reuşit totuşi să adune în desagă partea ce li s-a părut valoroasă şi să arunce la coşul de gunoi din balastul ce le împovăra urcuşul.
   Cam aşa s-a întâmplat în fizică şi chimie între secolele XV şi XX. De fiecare dată, progresul era cules din recolta de idei al „treptei de înţelegere“ anterioare. Desigur, în ştiinţele exacte au fost înregistrate şi seisme care au cutremurat şi schimbat radical certitudinile, precum înlocuirea bruscă a geocentrismului lui Ptolemeu cu heliocentrismul lui Copernic şi Tycho Brahe. Galilei a fost mai mult un comentator şi popularizator al heliocentrismului decât un contribuitor de marcă. Aceasta nu îi micşorează meritele de „matematic“ de geniu şi creator al unei filiaţii de gânditori ai fenomenelor naturii, care, şi medici fiind, au pus bazele biomedicinii ştiinţifice.
   În biologie şi medicină a existat o evoluţie firească, în trepte, în care impresia de continuitate frapează. Au fost însă şi taifunuri, schimbări radicale de orientare, de-ar fi să citez doar erupţia evoluţionismului Lamarck-Darwin sau răsturnarea conceptelor milenare ale genezei viului prin demolarea de către Pasteur a teoriei generaţiei spontane, bază ideatică a antisepsiei listeriene şi ulterior asepsiei.
   Referindu-ne strict la Renaştere, la sfârşitul căreia s-a născut orientarea ştiinţifică a medicinii, amintesc că în unele discuţii pe care le-am purtat cu câţiva dintre „adoratorii“ quattro- şi cinquecento-ului (Ovidiu Drimba, Alexandru Balaci, Edgar Papu) aceştia îşi bazau admiraţia pe evenimentele literare, artistice şi filozofice ale epocii (ei înşişi literaţi fiind). Din păcate, Renaşterea n-a însemnat doar Academia florentină a lui Marsilio Ficino, marii artişti plastici sau apariţia romanului picaresc. Ea n-a însemnat numai trâmbiţata eliberare a Omul zodiacalpersonalităţii umane din gloata cenuşie, egalitaristă, a Evului Mediu, ci şi invazia în explicitările ştiinţifice a unor aberaţii astrologice, de sorginte antică, ţinute în frâu în Evul Mediu de exigenţele teologiei creştine.
   Prin natura ei descriptivistă, anatomia ne oferă exemplul tipic de evoluţie „cuminte“, din treaptă în treaptă. În ciuda spectaculoasei sale transformări, a uimitoarei sale modernizări din anii 1500–1600, anatomia renascentistă nu a trăit o veritabilă revoluţie. Nu cred, de altfel, că vreodată, în evoluţia lor, ştiinţele morfologice au cunoscut răsturnări esenţiale, care să le modifice direcţia de înaintare, aşa cum s-a întâmplat în fiziologie sau în etiopatogenie (obiectul discuţiei noastre de azi).
   Să explicităm diferenţa netă de evoluţie dintre anatomie (drum „firesc“ din treaptă în treaptă) şi etiopatogenie, care în Renaştere şi în secolul următor a fost zguduită de seisme esenţiale. Aici, ca şi în fiziologie, de altfel, noul s-a ivit numai după aruncarea peste bord a tuturor poncifelor cumulate anterior.
   În anatomia renascentistă, prin generalizarea disecţiilor (deloc interzise de papalitate, cum tendenţios ne-au învăţat comuniştii) s-a produs un salt uriaş în comparaţie cu Antichitatea şi Evul Mediu. Italianul Niccolò Massa (1485–1569) impusese conceptul sensata veritas ce s-ar traduce prin „află adevărul direct, numai cu ajutorul propriilor simţuri“, cu alte cuvinte desenează numai ce vezi la disecţie cu ochii proprii şi nu te încrede în planşele (de obicei naive, imprecise) transmise ţie prin tratatele medievale.
   Valorificând acest îndemn al lui N. Massa a fost posibilă aşa-zisa revoluţionare a anatomiei şi a desenului „după piesă“ de către Leonardo, Matteo Realdo Colombo (aprox. 1510–1559), Gabriele Falloppio (1523–1562),Girolamo Fabrici d’Acquapendente (1533–1619),Bartolomeo Eustachio (1500–1574) şi mai ales de către „uriaşul“ Andreas Vesalius (1514–1564). Acest titan al disecţiei a beneficiat în tratatele sale Tabulae Anatomicae (1538) şi cele şapte volume din De humani corporis fabrica (despre alcătuirea corpului omenesc – 1542) şi de colaborarea cu desenatorul Stefano Calcar, un elev al lui Tizian. Comparaţia dintre planşele anatomice medievale, naive, inexacte şi cele renascentiste, bogate în amănunte de structură, uimeşte.
    Nici mai târziu, morfologia nu a trăit vreo revoluţie adevărată, cu abandonarea totală a vechilor concepte. De la introducerea noţiunii de ţesut de către Xavier Bichat în 1800, la statuarea structurii celulare ca element de bază comun al organismelor vegetale şi animale (M. J. Schleiden şi Th. Schwann, 1839), totul nu a fost decât un urcuş firesc, de la simplu la complex. Nici în secolele XIX şi XX, morfologia, normală şi patologică, de la Virchow la Palade nu a fost decât o utilizare a ceea ce oferea zestrea înaintaşilor, urmată de aprofundarea până la molecular şi submolecular a structurilor.
    Fiziologia, în schimb, precum şi etiopatogenia au avut parte de răsturnări conceptuale cu adevărat revoluţionare. E destul să ne amintim de „marea circulaţie“ a lui W. Harvey (1628) pentru a ne da seama că în acest caz a fost vorba de o răsturnare de concepţii, care a eliminat tot ce lăsaseră străbunii ca zestre (Aristotel, Galen). A fost preferată o viziune nouă a circulaţiei sanguine, generată de experimente. Harvey a dovedit că: a) sângele nu poate circula în ambele sensuri prin acelaşi vas, valvulele lui d’Acquapendente opunându-se; b) inima nu este doar un sac, un depozit pasiv de sânge, ci o pompă aspiro-respingătoare activă; c) ficatul, care după Galen era uzina ce produce sângele, nu este decât unul dintre depozitele sanguine; sângele nu se epuizează hrănind organele, ca apa ploilor în pământ, cum credeau galeniştii, ci, aflat în cantitate constantă la fiecare dintre speciile animale, este în continuă mişcare într-un circuit; e) sângele venos nu se amestecă cu cel arterial decât în stări patologice (gaura lui Leonardo Botallo, de asemenea o descoperire renascentistă).
    În explicaţiile etiopatogenice, apărute în secolele XVI–XVII, situaţia a fost cvasisimilară, apărând o vastă ruptură de continuitate cu moştenirea conceptuală dogmatică veche de peste o mie de ani.
    Într-adevăr, încă din vremea lui Hipocrate (400–350 î.Hr.), medicii nu au contenit să papagalicească, din generaţie în generaţie, că în oricare dintre bolile interne cauza principală este dezechilibrul dintre cele patru umori vitale: sângele, bila galbenă secretată de ficat, bila neagră – secreţie a splinei şi phlegma (care includea restul secreţiilor). În terapia curentă, acest dezechilibru (grec. diskrasia) putea fi corectat prin eliminarea excesului, acea materia pecante medievală. Prevenţia se baza pe dietă (doctrina şcolii de la Salerno încă din anii 820–1200), iar terapia pe purgaţii, provocarea vomismentului şi mai ales sângerări masive. Unei asemenea sângerări i-a căzut victimă Molière, în 1673, care, prăbuşindu-se pe scenă în urma unei grave hemoptizii, a mai fost şi sângerat până la hipo­volemie de către medicul său curant. Sărăcia în mijloace terapeutice adec­vate de care dădeau dovadă medici „universitari şi latinişti“ chiar şi în Renaştere contrastează jenant cu dispreţul pe care îl afişau faţă de „tagma chirurgilor“, care totuşi „puneau mâna să facă ceva“ şi care, prin Ambroise Paré, de pildă, au atins culmi ale creativităţii.
     În ceea ce priveşte etiopatogenia bolilor infectocontagioase, renascentiştii nu au avut de cules de la secolele anterioare decât fructul fără valoare al concepţiei miasmatice (de asemenea de sorginte hipocratică). Miasmaticii credeau că marile flageluri din istorie, precum ciuma neagră din 1345 şi 1352, care a ucis un sfert din locuitorii bătrânei Europe, variola, sifilisul caraibian adus în 1493 de marinarii lui Cristofor Columb, malaria (de la mal – rău şi aria – aer) sunt provocate de nişte aburi otrăvitori generaţi de putreziciune şi ape stagnante. Este meritul veronezului Girolamo Fracastoro (1478–1553), coleg de an la Facultatea de Medicină din Padova cu medicul şi astronomul polonez Nicolaus Copernic, de a se fi îndoit de explicaţiile miasmatice şi de a fi lansat în premieră ideea după care bolile infecţioase ar fi opera unor microorganisme. El a scris în cartea sa De contagione, apărută la Venezia în 1546, despre existenţa unui contagium vivum dat de seminţe vii ale bolilor (seminaria morborum). Era desigur o idee cu totul nouă faţă de concepţia miasmatică tradiţională.
    În ce priveşte etiopatogenia, în general, în Renaştere a avut loc o vastă invazie a astrologiei, care a parazitat şi contorsionat gândirea medicală. Intelectualii şi plebea s-au lăsat seduşi de reînvierea misterioasei influenţe a astrelor asupra oamenilor. Faptul că aberaţiile astrologice fuseseră ţinute sub obroc de teologia oficială a creat senzaţia că astrologia ar fi o expresie a libertăţii de gândire, un protest antireligios. În realitate, „cultul astrelor“ înlocuia dogmatica religioasă medievală cu o alta. Aşa se face că mulţi dintre medicii renascentişti şi-au însuşit pletora de explicaţii pe care astrologia le oferea cu o suspectă dărnicie. Slujitorii lui Esculap din anii 1500–1650 citeau cu nesaţ Corpus hermeticus (şapte volume), tradus şi publicat în 1460 la Florenţa de filozoful Marsilio Ficino. Atracţia irezistibilă de a-şi însuşi aberaţiile astrologice era generată şi de „parfumul păgân“, pe care ei îl socoteau novator. Se afirma nu numai că textele hermetice fuseseră scrise de filozofi antici de geniu, persecutaţi de protocreştini în secolele III şi IV, dar că fuseseră „dictate“ lor de spiritul marelui Hermes Trismegistus (de trei ori magistru), personaj legendar care ar fi trăit de trei ori: o dată înaintea potopului lui Noe, a două oară când ar fi participat personal la ridicarea turnului Babel şi, în fine, a treia oară când s-a întrupat în zeul Thot al egiptenilor (zeul ştiinţei, deci şi al artei medicale). Aşa s-a născut în Renaştere şi imaginea „omului zodiacal“, la care funcţionalitatea bună sau rea a unuia ori altuia dintre organe depindea de o anumită zodie, de o anumită conjunctură astrală.
    Pentru noi devine clar că, în anii 1500–1600, gânditorii fenomenelor vieţii, ai patologiei în special, nu aveau nimic de câştigat nici de pe urma tradiţiei (Hipocrate, Galen, Avicenna), nici de pe urma beţiei astrologice. Ca să poată progresa, viziunea etiopatogenică trebuia să arunce la gunoi teoria celor patru umori şi să caute adevăratele cauze ale bolilor. Aceasta implica şi eliminarea confuziei dintre boală şi simptom, adoptarea diagnosticului diferenţial şi implicit a unor clasificări, introducerea unor tratamente adecvate.
    La sfârşitul Renaşterii, era evident că medicina trebuia să se alieze cu ştiinţele exacte, mai ales cu chimia şi fizica, pentru a reuşi să se debaraseze de superficial şi fals.
    Cataramele de la sandalele mele ştiu mai multă medicină decât Hipocrate, Galen şi Avicenna luaţi împreună. Această locuţiune dispreţuitoare adresată tradiţiei medicale medievale este atribuită marelui dizident german Theophrastus Philippus von Hohenheim (1493–1541), numit în derâdere de adversari şi Bombastus. Provocând înadins zâzanie şi scandal cu confraţii tradiţionalişti, ţinându-şi cursurile de la Basel în haine de stradă şi nu în roba pompoasă a vremii, rostindu-le în germană şi nu în latină (deşi o ştia perfect), îşi jignea interlocutorii care adesea îl numeau „cacophrast“ şi afirmau în pamflete „că nu este vrednic nici să păzească porcii pe care-i disecase Galen cu 1.400 de ani înainte“ (Manes Galeni adversus Theophrastum sed potius Cacophrastum, Basel, 1528).
    Acest „zurbagiu“, care se intitula Paracelsus (adică egalul enciclopedistului medical roman Celsus din sec. I. d. Hr.), a învăţat să preţuiască chimia (pe atunci înglobată în alchimie). Înainte de a deveni medic, a fost ucenic chimist la minele de fier din Schatz. A fost atât de impresionat de tehnologie încât a rămas toată viaţa obsedat de alambic şi distilări.
Paracelsus la 24 de ani    Paracelsus, care a plătit şi el tribut astrologiei şi fantasticului, vedea planeta noastră ca un imens alambic încălzit de focul din centrul pământului. El şi adepţii săi (şi-a făcut rapid discipoli) îl numeau pe Dumnezeu „Alchimistul sublim“, afirmând că demiurgul a folosit diferite metode chimice pentru a crea tot ce se găseşte pe pământ. Astfel de cosmogonii au fost adoptate şi de alţi savanţi ai epocilor postrenascentiste, de-ar fi să-l numim şi pe Dimitrie Cantemir, care, citindu-i cu nesaţ pe Paracelsus şi pe J. B. van Helmont (1580–1644), un alt adept al viziunii chimice, a scris şi el despre „Chimistul sublim“ care a făcut lumea prin metode fizico-chimice (D. Cantemir, Sacro­santae scientiae indepingibilis imago, 1700).
    În etiopatogenie a apărut astfel, treptat, între aprox. 1530 şi 1700, o viziune nouă asupra fenomenelor normale şi morbide, în care explicaţiile bazate pe cuceririle ştiinţelor exacte (chimie, fizică şi, mai târziu, matematică) luau cu vigoare locul celor naive, impuse dictatorial, de-a lungul a peste 1.800 de ani, de adepţii dogmatici ai lui Hipocrate, Galen şi Avicenna.
    Aceste concepţii, larg dezvoltate în secolele imediat următoare (XVII şi XVIII) s-au numit iatromecaniciste (de la yatros – medic şi mecanica, ce includea fizica şi chimia). Aşa se face că o serie de comentatori ai istoriei medicinii, văzând ruperea netă a diagnosticului şi terapiei de tradiţie (produsă la sfârşitul Renaşterii şi în secolele XVII şi XVIII) afirmă că medicina ştiinţifică a prezentului se trage mai mult din concepţiile şcolii lui Galileo decât din cele ale „părinţilor clasici“ precum Hipocrate şi Galen. Să nu uităm că însuşi Galileo a publicat în 1638 o carte foarte citită şi de medici: „Discorsi e dimostrazioni matematiche intorno a due nuove scienze attinenti alla meccanica e ai moti locali“.
   Contemporanul său, Paracelsus, asasinat la numai 48 de ani prin otrăvire de către „adversarii de idei“, proclamase principial că: a) bolile sunt alterări chimice ale organismului; b) receptivitatea depinde de unele caracteristici ale terenului organic; c) remediile farmaceutice trebuie să folosească ceea ce el numea „substanţa subtilă“, în fond substanţele active extrase prin metode chimice din masa drogurilor brute; d) medicina şi, în special, terapeutica nu vor progresa decât într-un climat de „primat al experimentului“.
   Iatrofizicienii şi iatrochimiştii din următoarele două secole au adus în câmpul gândirii medicale cantitatea care urma să întregească acea calitate tradiţională.Van Helmont, Santorio Santorio (1561–1636), care a petrecut câţiva ani cocoţat pe o balanţă ca să-şi măsoare „perspiraţia insensibilă“ şi a inventat primul termometru medical, René Decartes (1596–1650), Johannes Bohn (1640–1718), Pierre Santorio Santorio pe balanţa saGassendi (1592–1655), Jan Swammerdam (1637–1680), Giovanni Alfonso Borelli (1608–1679), medic şi discipol direct al lui Galilei, sunt doar câţiva dintre ei.
   S-a ajuns astfel, către 1650–1700, ca vechiul dicton Medicina ancilla philosophiae (medicina sluga filozofiei, teologice sau astrologice) să fie înlocuit cu îndemnul Nihil sine mechanica (nicio explicaţie fără fizică şi chimie). O pleiadă de străluciţi experimentatori şi teoreticieni care-l recunosc drept părinte pe Galilei şi nu pe Galen au ilustrat secolele XVII–XVIII. S-a ajuns astfel la conceptul „omul-maşină“ al lui Julien Offray de la Mettrie (1709–1751), după care toate funcţiile organismului reprezintă aspecte ale materiei în mişcare. Era o anticipare a doctrinei actuale conform căreia vieţuitoarele sunt automate vii, autoreglabile şi autoreproductibile.
   Şi o ciudăţenie. În anii 1700, când judecăţile biomedicale începuseră să se bazeze din plin pe parametrii cantitativi (fizico-matematici), texte din celebra scriere progresistă „Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers“ (35 vol., 1751–1780), sub redacţia D. Diderot şi J. Le Rond d’Alembert (matematician), pun la îndoială posibilitatea existenţei în organism a unor constante cognoscibile care ar putea caracteriza fiziologicul şi patologicul (se nega utilitatea analizelor medicale, care debutau cu timiditate).
   „Analizăm urina, saliva, bila – scria Xavier Bichat – şi din aceste examene creăm chimia animală. Fie! Dar aceasta nu este o chimie adevărat fiziologică, ci doar o anatomie cadaverică a fluidelor“ (Recherches physiologiques sur la vie et la mort, Paris, 1800). Iar într-o altă lucrare, scepticul Bichat scria: „Nu se poate măsura nimic, toate funcţiile vitale sunt supuse variaţiilor. Ceea ce putem culege prin analize nu sunt decât aproximaţii, cel mai adesea incertitudini“ (Anatomie générale appliquée à la physiologie et à médecine, Paris 1801, t. 1, p. LIII). Ne aflam pe atunci la doar o jumătate de secol distanţă de teoria mediului intern a lui Claude Bernard (1859), care a generat, în 1929, certitudinea existenţei homeostaziei (Walter Cannon, 1871–1945).

Notă autor:

Bibliografie

1. Castiglioni A (1942). Galileo Galilei and his influence on the evolution of medical thought. Bulletin of the History of Medicine, 12, pp. 226-41

2. Grmek DM, Bernabeu RA (1997). La machine du corps. In: Histoire de la pensée médicale en occident. Ed. du Seuil, Paris, pp. 7-36

3. Iftimovici R (2008). Istoria Universală a Medicinii şi a Farmaciei. Ed. Academiei Române, pp. 198-245

4. Pagel W (1982). Paracelsus: an introduction to philosophical medicine in the era of Renaissance, Bâle, 2eme ed.

5. Panaitescu PP (1982). Filozofia Renaşterii. Ed. Eminescu, Bucureşti

6. Zilboorg G (1935). The medical man and the witch during the renaissance. Philadelphia, USA

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe