Am revăzut zilele trecute câteva dintre clipurile video în care apar soţii Nellia și Dietmar Ehrentraut dansând. Un cuplu din Baden-Württemberg cu vârste de 67, respectiv 73 de ani impresionează milioane de oameni cu mișcările lor fluide, surprinzătoare și din ce în ce mai îndrăzneţe.
Videoclipul în care cei doi îi fac pe spectatorii de la „Rock That Swing Festival 2019” să ovaţioneze l-am descoperit postat de o colegă de la UMF Iași pe o reţea de socializare. Comentariul meu la acea postare a fost următorul: „Abia asta înseamnă succesul în viaţă. Să poţi să fii vesel și mobil după pensie”.
Seniorii Boogie Woogie au generat numeroase texte și au fost frecvent invitaţi să vorbească despre viaţa lor. Mi s-a părut amuzant să citesc titlul unui material despre aceștia: „Împreună se mișcă ca și când au 18 ani”. Mulţi dintre adolescenţi nu au dobândit individualizarea practicării unor exerciţii fizice zilnice sau relaxarea prin mișcare. Cultura fizică medicală este șubredă până și în învăţământul medical mediu și superior, unde orientarea este preponderent înspre boală și medicaţie, fiind nesemnificativ abordată prevenţia și deloc kinetoprofilaxia. Studenţi sau foști studenţi mediciniști adesea își recunosc și deplâng rigiditatea care le stăpânește trupurile.
A fi vesel și mobil după pensie e o mare realizare. Dar asta presupune ca și înainte de retragerea din activitate să fi fost preocupat de a trăi viaţa fără încrâncenare. Apostolul Marcu ne spune că nu-i folosește omului câștigarea lumii întregi dacă-și pierde sufletul. Tot așa nu folosește celui pensionat puterea și influenţa pe care le-a avut, dacă și-a irosit viaţa într-o iluzie și nu a știut decât să acumuleze false comori, doar pentru a părea că e mai sus decât presupusul său rival.
Un fost șef de clinică era dus de braţ zilnic într-o zonă a unui parc unde spera că nu-l va vedea nimeni în starea de slăbiciune fizică în care se afla de o vreme. Într-una din zile l-a zărit un fost colaborator, și nici nu a apucat acesta să-l salute pe profesor, că a și primit un răspuns neașteptat: „Sunt bine! Sunt foarte bine!”. Câtă tristeţe în această afirmaţie! Să fii zbir decenii la rând, să părăsești scena forţat și să continui a poza în omul care nu ești dă dovadă de o totală neînţelegere a vieţii. Până și în boală, survenită la puţină vreme de la pensionare, își păstra aceeași reactivitate la exterior și nu încerca deloc să fie în ritm cu trupul său și să fie sincer cu sine măcar.
Mereu finalul contează. Să fi avut ocazia să le redai oamenilor bucuria de a se mișca, de a zâmbi e cel mai reconfortant și revigorant sentiment. E motiv de a te îndrepta spre un club de dans. Sau, dacă nu există, să deschizi unul. Fie că știi sau nu mișcările. Cei pe care i-ai vindecat te vor învăţa. Și să fredoneziun cântec de acum trei decenii: „Dansul/ dansul/ e normal la vârsta mea”.