Se tot aduce în discuție tema dublului
standard pentru Europa de Est în cazul alimentelor și al altor produse de
consum. Tema era prezentă subliminal în mintea noastră de mulți ani, de când
constatam că orice produs adus „din afară” e altfel: ciocolata mai gustoasă,
parfumul mai puternic. Aceeași întrebare a început să apară și legat de
medicamente. Observam că aspirina sau paracetamolul păreau mai eficiente dacă
erau cumpărate din Vest sau, și mai bine, de peste ocean. Printre colegii mei
hematologi s-a înfiripat o observație legată de numărul mai mare de recăderi
într-o boală în care rata de răspuns este mai mare decât atunci când am început
noi rezidențiatul, deși folosim aceleași medicamente, dar, într-adevăr, producătorii
sunt alții. Să fie și aici vorba despre un dublu standard? Nu, nu pot să cred
așa ceva. Cel mai probabil, în cazul medicamentelor, este vorba despre efectul
placebo. Observațiile noastre clinice nu sunt studii dublu orb. Atât medicul,
cât și pacientul văd ce produs se folosește, iar atunci când ai încredere
într-un tratament, când intervine și factorul psihic, nu doar mecanismele
biochimice, efectul se potențează.
De aici o primă concluzie: atacul permanent
la medici și la medicina românească, din presă și din discuțiile publice, se
întoarce, până la urmă, împotriva românilor. Lipsa de încredere generată astfel
atenuează efectul placebo sau chiar îl transformă în efect nocebo, făcând ca
medicamentele folosite să pară a avea un standard mai coborât. Nu standardul
medicamentului diferă, ci rezultatul. Nu ne-ar trebui doar medicamente ca afară
(oricum acestea sunt verificate și au aceeași compoziție ca în Occident), ci și
o atitudine occidentală. Prin respectul arătat profesioniștilor din domeniu se
construiește o relație de încredere, care contribuie mult la complianță, la
sprijinul psihologic și, în final, la un rezultat mai bun pentru pacient.
Dacă publicul și medicii își pun problema
dublului standard la medicamente, decidenții își doresc un standard mai scăzut,
fac politici publice bazate pe asta, solicită folosirea unor scheme mai
ieftine. Socoteala de la Casă se potrivește cu cea din alimentară: un pateu mai
ieftin vindecă foamea la fel ca un pateu de firmă. Nu o avea același gust,
poate conține mai multe E-uri, ficatul de gâscă e înlocuit cu cel de porc, dar
una peste alta ieși mai ieftin și tot atât de sătul când îl pui pe pâine. Nu
cred că lucrurile stau la fel în medicină. Medicamentele noi sunt aprobate doar
după ce fac dovada că sunt mai bune decât cele clasice: au mai puține efecte
adverse, sunt mai eficiente, rezolvă mai rapid problema, cu mai puține zile de
internare, cu suferințe mai mici pentru pacienți, cu mai puține costuri pentru
sistem. Scumpindu-se la tărâțe, statul cheltuie deseori mai mult, în goana sa
după economii: în loc să administreze oral un produs de ultimă generație, alege
să compenseze unul mai ieftin, dar care necesită spitalizare, are un profil de
siguranță mai scăzut, deci mai multe incidente și accidente greu de tratat, cu
complicații costisitoare. În final, plătește mai mult sau plătește la fel ca
pentru produsul mai scump, dar cu suferințe mai mari pentru pacienți.
Problema ar fi între stat și cetățenii săi,
la o primă vedere. Dacă statul vrea să le ofere un standard de mâna a doua la
tratamente, cetățenii ar trebui să fie cei care protestează. Când demnitarii
își iau mașini de serviciu, nu aleg „generice”, că tot patru roți și un volan
au, asemeni celor scumpe. Nici nu iau modele mai vechi, ci numai de ultima
generație. Din păcate, pacientul nu le reproșează nimic decidenților când are o
hemoragie digestivă superioară pentru că s-a compensat un anticoagulant dintr-o
clasă inferioară, motivat de prețul mai mic. Nu decidenților, ci medicului!
Astfel, a apărut o tensiune suplimentară
între medici și contabili: medicul vrea o terapie ca afară, pentru ca pacientul
să o ducă mai bine, iar el să fie mai puțin expus reclamațiilor și reproșurilor
din cauza sistemului. Contabilul vrea să impună standarde inferioare, pentru a
face economii. Și chiar face, pentru că medicul își plătește din buzunar
avocatul, nu îl plătește casa de asigurări. Apropo, cum se face că și
asigurările de malpraxis din România sunt mai ineficiente decât cele din
Occident, deși sunt încheiate cu aceleași companii? Ca urmare, stimați
reprezentanți ai ASF, de ce nu vorbim de un dublu standard și la produsele
oferite medicilor de firmele de asigurări? Măcar ministrul agriculturii a
testat câteva borcane cu pateu din trei țări europene. Pe când și o analiză comparativă
a polițelor de malpraxis?
