Scriu de furie. Scriu de tristeţe. În urmă cu doi ani, când s-a hotărât să nu mai poţi avansa în UMF „Carol Davila“ cu restanţe şi să fii considerat repetent dacă nu ai 31/60 de credite în vară, am strigat şi eu sus şi tare: „Păi da, domn’e, că doar eşti la medicină, cum să nu fii în stare?“. Atât de tare mă convinseseră şi mă convinsesem că într‑adevăr face parte din datoriile noastre cele mai de seamă să răspundem conştiincios la cerinţele UMF-ului. M-am dezmeticit rapid, mi-am dat seama că nu am rămas cu nicio amintire din anul respectiv (în care am învăţat mai mult datorită regulii care spune că trebuie să ai o anumită medie pentru a avea acces la bursele Erasmus) şi mi-am reamintit cât de mult îmi umplu mie viaţa lucrurile ce nu pot fi verificate prin examene sau atestate de o diplomă: jocurile cu grupul de copii instituţionalizaţi; plantarea unor salcâmi în terenurile nisipoase ale ţării; gărzile în care, pe uniforma roşie, scria „Pentru ca alţii să trăiască“. Şi am revenit la ele fără să stau pe gânduri şi cu promisiunea de a nu le mai părăsi nicicând.
Scriu de furie şi de tristeţe pentru că am colegi care nu îşi pot permite acest lux de a fi şi oameni, nu doar studenţi la medicină, pentru că trebuie să îşi păstreze locurile la buget. Îmi surâde ideea de competiţie sănătoasă, în urma căreia rezultă mai mulţi studenţi mai bine pregătiţi, mai informaţi – fie şi numai pe termen scurt – dar o dezamăgire profundă mă încearcă atunci când aflu cum un astfel de sistem împovărează suflete deja împovărate.
Se dă o ecuaţie cu două cunoscute: părinte cu hepatocarcinom inoperabil şi un examen care bate la uşă. Ce poate face studentul nostru? Îşi doreşte evident să stea la spital, lângă cel care i-a dat viaţă. Dar îşi doreşte şi să rămână la buget. Să dea examenul în toamnă este de neconceput. Toamna se dau măririle, nu mai e de mult suficient să termini anul fără restanţe. De anul trecut, poţi da chiar trei măriri. Totul e gândit pentru oameni de succes, competenţi, ambiţioşi, pentru viitori şefi de secţie sau manageri. Nu te poţi conforma? Eşti un ratat, ţi-ai greşit menirea, vei ajunge un medic mediocru. „Peste 75% dintre voi nu au ce căuta astăzi aici, mai aveţi timp să renunţaţi!“, ne-a spus un profesor în anul patru. Ştia el oare că unii studenţi, după prima sesiune din anul I, au făcut tratament cu Xanax? Ştia el oare că, în cadrul stagiului lui, la cursul de Moarte subită cardiacă, o studentă va plânge înfundat două ore? Nu ştia, nu va şti vreodată.
Ar trebui ca studentul nostru să vorbească deschis, să-şi ambaleze viaţa personală ca pe ofranda care se aducea pentru înduplecarea zeilor? Ei bine, asta nu se va întâmpla. Se cheamă demnitate.
Dragi medici, dragi profesori, dragă conducere a UMF „Carol Davila“, habar nu am când şi cine a omorât în voi empatia şi speranţa şi dragostea pentru viaţă. Vremea medicului-zeu a apus, nu mai vrem să fim doar medici, ştim şi vrem să fim mai mult, lumea nu mai are nevoie doar de tratamente. Azi, tabelele cu medicamente sau formula lui Cockcroft-Gault sunt la distanţă de o aplicaţie. Avem aşadar dreptul să ne jucăm în egală măsură şi rolul de oameni cu nevoi, slăbiciuni, vise. Performanţa nu mai are culoarea şi mirosul de altădată. Noi ne permitem să ardem etape, singura noastră provocare reală fiind să vă convingem pe voi să coborâţi din turnul vostru de fildeş pentru a ne ajuta să construim echipe puternice şi să extirpăm individualismul malign. Avem nevoie de universităţi flexibile care să îl lase pe student să se descopere pe sine, să-şi găsească drumul şi să-l umple cu tot ce are el mai bun.
Trebuia să ne ducem la Arte? Nu, nu, nu! Suntem în locul perfect pentru noi şi pentru gardurile astea putrede cu care ne-aţi împrejmuit vom găsi o soluţie. Italienii au făcut-o, o vom face şi noi. În timpul anului, italienii au câte patru apeluri/sesiune (ianuarie-februarie, iunie-iulie) pentru fiecare disciplină şi câte unul în extrasesiune (decembrie, martie, aprilie şi mai). Nu e o ruşine să nu termini facultatea, sunt aşa mulţi că au primit şi un nume: fuori corso. Şi e normal să fie aşa! UMF seamănă din ce în ce mai tare cu o fabrică riscând falimentul dacă îşi pierde cumva acel prim loc în lume în materie de absolvenţi (potrivit Camerei Federative a Medicilor din România). Mii şi mii de absolvenţi! Mii de oameni care îşi aliniază timpul, energia şi visele la toate mofturile sistemului. Ce iluzie perfidă, câte suflete îndoite, îngenuncheate. Spre deosebire de noi, italienii au timp să crească din toate punctele de vedere, majoritatea rezidenţilor fiind căsătoriţi. Şi sunt sigură că au timp să meargă la spital când cei care le-au dat viaţă au nevoie de ei.
Nu ne jucăm de-a Van Gogh, dar ne obligaţi să fim mici Van Gogh. Nu ne vom tăia însă o ureche, asta ar însemna să auzim mai puţin cum ne decideţi viaţa şi deci să nu o mai putem revendica în forţă. Totuşi, vom păstra de la olandez încăpăţânarea de a ţine cu dinţii de bucuria vieţii noastre: aceea de a deveni medici şi oameni compleţi.
