Am citit cu deosebit interes
recenzia-studiul „Serviţiul“ sanitar în
„rezbelul“ pentru neatârnare, semnat de dl dr. Mihail Mihailide, apărut în „Viaţa medicală“ nr. 43/2011 şi, ca unul
care am tradus o carte despre acest subiect, îmi permit să fac nişte completări
– socot eu – necesare şi omagiale totodată.
Cartea pe care am tradus-o din română în
maghiară (1977) se intitulează Reminiscenţe
de război 1877/78 şi îl are ca autor pe
doctorul Ludovic Fialla, despre care se ştiu următoarele: născut la 12
martie 1831 la Baja, în Austro-Ungaria, absolvă întâi filosofia, mai apoi şi
medicina, la Viena. În 1875, călare, cu
câţiva gologani în buzunar, ajunge la Bucureşti. În scurt timp îşi însuşeşte
limba română şi devine totodată cunoscut în lumea medicală. În 1863, a luat-o
de soţie pe Elena Bălanu, de numai 17 ani. Prima sarcină medicală importantă a
primit-o de la Carol Davila, care fondase, în 1859, Şcoala Naţională de Medicină.
Atunci, a fost numit şeful catedrei 
de anatomie şi histologie. Şi-a ţinut
prelegerile în sala mare a Spitalului Colţea, în faţa unui auditoriu de 25–50
de persoane. Dovada dezinteresului său material este (printre altele) că a
donat salariul propriu pentru stipularea tinerilor studenţi români la medicina
de la Paris. Apoi, a funcţionat chirurg oftalmolog, timp de şase ani. A fost
printre primii care au introdus conceptul de antisepsie al lui Lister. Tot el
trece la o treaptă superioară a chirurgiei de război – „chirurgia
conservatoare“, care evită mutilarea inutilă a răniţilor.
Un respect neţărmurit l-a legat de dr.
Davila, care, cu mult înainte de declanşarea războiului, a urgentat, pe urmă
organizat, instituţia Crucii Roşii, care ia fiinţă efectiv (a doua în Europa) în
1886, dr. Fialla devenind mâna dreaptă a lui Davila şi membru fondator al
Societăţii. În aceste condiţii, într-o solidaritate astăzi greu de conceput,
s-a dezvoltat în întreaga Transilvanie mişcarea de subscripţii pe plan local în
folosul Crucii Roşii din România, prin care, din circa 400 de localităţi, s-au
adunat (forinţi cu forinţi şi chiar creiţari cu creiţari) în jur de 125.000 de
franci de aur.
Tot patriotul român Fialla crede de cuviinţă
să descrie în ale sale „Memorii“: „În mijlocul unui entuziasm uriaş al
poporului român, adunarea legislativă ia la cunoştinţă, în urma discursului lui
Mihail Kogălniceanu, că rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor
noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor
oficială“. Comanda trupelor româneşti şi ruseşti a fost preluată de principele
Carol.
La începutul războiului, dr. Davila declara:
„Am nevoie de chirurgi buni care să-mi stea la dispoziţie nu numai în capitală“.
Doctorul Fialla a făcut faţă cu prisosinţă acestui deziderat, însoţindu-l pe
Davila, pe postul de chirurg activ, pe front, de câte ori a fost solicitat. Tot
atunci a aflat şi marele public că exista Societatea de Cruce Roşie la noi, al
cărei preşedinte era prinţul Dimitrie Ghica.
Dr. Davila, întemeietorul Şcolii medicale
bucureştene, a venit în ţară în anul 1852 la invitaţia principelui Ştirbei şi a
cules lauri datorită realizărilor sale. „Merită respect pentru tot ceea ce a făcut
acest om – scrie doctorul Fialla. Timp de 30 de ani a făcut ceea ce s-a putut
pentru a doua sa patrie. Cunosc îndeaproape activitatea sa şi ştiu că după
moartea sa s-au găsit în total 8 lei în buzunarele sale. Astfel, Statul a
suportat cheltuielile de înmormântare, în semn de omagiu. Abea în octombrie
1903 s-a dezvăluit statuia sa monumentală din faţa Universităţii de Medicină“.
Iar „Tribuna Medicilor“ îl memorează pe dr. Ludovic Fialla (1831–1910) ca pe
unul „care a iubit poporul român mai mult decât mulţi compatrioţi de-ai noştri“.
