Am avut o idee într-o seară. Deocamdată rămâne
la stadiul de vis, de fantasmă. Mă uitasem la un documentar despre despădurirea
brutală care se practică, în România, de peste două decade. Din satelit,
moliile capitalismului se văd nu prin obiect, ci prin consecinţe. Hectare
întregi – de brad, de molid, de pin, de stejar, de fag – pur şi simplu dispărute.
Contravaloarea lor, milioane de euro, îmi spune cineva „din sistem“ că s-ar găsi,
adeseori, prin găleţi strategic ascunse în fântânile din triunghiul Bermudelor
subcarpatice: Harghita, Covasna, Târgu Mureş. Salteaua, ca şi banii de sub ea,
a încetat să mai fie la modă. Ideea era, succint, că mi-aş dori să văd,
dintr-un alt fel de satelit, defrişarea medicală. Când închid ochii, îmi apare
aievea, ca un gradient, o dehiscenţă, adeseori o absenţă metastatică a cadrului
medical acolo unde-ai avea nevoie de el. Să fie şi să facă. Nu doar tu,
pacient, ci şi tu, confrate.
În primele luni de carieră, sună bine să
vezi un pacient venit de la mama dracului. Treptat, eufemismul se transformă în
obidă, obida în ocară, iar mama dracului se rostogoleşte printre smalţul dinţilor
în timp ce realizezi că degeaba tratezi tu aici, în Capitală, degeaba tratezi
tu aici, în Marele Spital, câtă vreme omul tot în târguşorul lui se întoarce. Şi-mi
spuneam că ministerul n-ar avea decât de profitat, la o adică, de o astfel de
hartă. Nu că ar avea vreo bună intenţie să transforme în grafic imaginea
hemoragiei de halate. Ar însemna ca ministerul să admită că există o bişniţă vechi
statuată în care se vând posturi, paturi şi destine. Să se uite adânc în
propria ogradă la sistemul de redistribuire a tinerilor specialişti şi bătrânilor
rezidenţi, acea categorie socială la risc maxim de băjenie. Ipocrit,
ipochimenii plâng. Ipocrit, ipochimenii latră la sarsanalele doctoraşilor care
îşi vor fi băgat, succint, picioarele în orice fel de viitor în ţara care le-a
oferit, cu bune cu rele, o formaţie profesională. Conversaţia alunecă în centrifuga
subfinanţării, iar în ce priveşte preţul demnităţii, toţi participanţii sobri
la prohod admit, oftând, că n-are preţ. Dar se înşală. În timp ce rosul osului
prin atriţie se adânceşte. Atâta timp cât păstrează vie iluzia că pe ei nu-i va
atinge pacostea. Ei nu vor fi niciodată pacienţii sistemului pe care-l omoară.
Ei nu-şi vor trata niciodată părinţii în vreo secţie împuţită, colcăind a
mizerie. Ei nu-şi vor duce niciodată copiii la grădiniţa de stat unde, la prima
epidemie sezonieră, constaţi că sanepidul n-are beţe pentru exsudat. Ei nu-şi
vor opera niciodată rudele cu alţi doctori decât cei pe care-i au pe firul
scurt, anastomoza PCR în modernitate: pile, cunoştinţe, relaţii. Altfel nu se
poate.
Hai să vă spun ceva, bătrâni cu frunte dalbă
care staţi de ani buni în fruntea cortegiului nostru medical: agonia demnităţii
nu e de sorginte xenopatică. Agonia demnităţii nu e un morb de import. Agonia
demnităţii e endogenă. Ne e proprie. Ne aparţine şi nu e niciodată prea devreme
să ne-o asumăm. Câtă vreme dom’ profesor îşi creşte beizadeaua după chipul şi
asemănarea lui, câtă vreme locul în clinică e obţinut printr-o crudă lipsă de
transparenţă, câtă vreme nu există un mecanism de reglare a redistribuirii
personalului nou format, astfel încât să fie mutual avantajos şi pentru
angajator, şi pentru angajat, perpetuăm propriul nostru Fanar. Acei oameni care
au îndrăznit, la un moment dat, să întrebe confraţii cum s-au dat posturile au
fost lapidar marginalizaţi. Acei oameni care au ridicat vocea, când alţii mai
bine poziţionaţi au ciocnit şampania victoriei, despre poziţii academice
înmânate pe sponci, despre şefii şi minisatrapii decise în microcongregaţii, ei
bine, acei oameni îndeasă rândurile plecaţilor în timp ce, mai în dispreţ, mai
în batjocură, continuăm osana osândei. Vai nouă, vai de ei!
Nemernicia poveştii nu e doar asta. Paradoxal, vocile disidenţei vor fi
prins sunet abia de la distanţa confortabilă a exilului. De dincolo de graniţă,
mulţi viteji se arată. Acelora care prin pură coincidenţă or minte analitic
formată le pică ortogonal pe conştiinţă spusele mele, le provoc conştiinţa. Dar
ochii voştri care văd? Dar gurile voastre care continuă să tacă? Dar acordul
tacit de legitimizare a măgaro-filiei, al măgaro-filogeniei? E o neputinţă
ontologic devenită, o achiziţie de supravieţuire căreia majoritatea dintre voi
îi pică pradă, mai devreme sau mai târziu, pentru că veţi face pasul la
compromis deopotrivă. E urmarea anticipativă a unei credinţe din vremuri nu
demult apuse cum că oricum n-ai cu cine te pune. Că oricum ei sunt mai mulţi,
mai puternici, mai bine organizaţi. Schisma dinăuntrul nostru face ca,
ocazional, când pici pe una dintre tabere, să constaţi că te vor flegma, egal mărinimos,
ceilalţi. Dacă aperi medicii, vor ieşi medici să îţi spurce breasla. Dacă-i
condamni, vor protesta aceia de bună credinţă, de bună formaţie, care-ţi vor
lamenta cinismul.
Există şi o a doua hartă pe care-o am în minte, unde ai puncte fierbinţi
de necinste, agregate carcinomatoase de interese, momente de spin ale cârdăşiei
dintre doctori şi farmacii, doctori şi clinici-căpuşă, doctori şi
firme-satelit, doctori şi asociaţii al căror interes privat frapează nu doar
prin elasticitate, dar şi prin completa lipsă a umanităţii. Totul ca să mulgi
un pacient ca pe-un uger de vacă. Totul ca să mulgi un ban aruncat alandala de
stat în diverse aglomerări birocratice.
Vă înşelaţi amarnic, cei care plecaţi
crezând că soarta voastră şi-a celor pe care-i iubiţi se schimbă doar pentru că-i
veţi putea trata în privat, contra cost, la un moment dat. Cei rămaşi în urmă
sunt la mâna unei pături purificate de Dinu Păturici, de ciocoi vechi şi noi,
ale căror competenţe medicale sunt vătuite în pungăşie acolo unde sunt. Unde nu
mai sunt, e cerul liber deasupra şi mortalitate ca în Evul Mediu, din infecţii
perfect tratabile, din fracturi perfect reductibile, din infarcturi
trombolizabile, din apendicite de manual. Aceasta e minima moralia pe care e timpul să ne-o aducem aminte. Trăim tot
aici, sănătatea pe care-o desenăm altora, în cele din urmă, ne aparţine şi nouă.
Suntem oameni, vine ziua când din doctori devenim pacienţi, noi sau oamenii
dragi. Şi atunci, ce? Şi atunci, unde? Şi atunci, cum? Şi mai ales, atunci, cu
cine?
