Deşi
apreciat, înstărit şi cu siguranţă cunoscut la confluenţa secolelor al 18-lea şi
al 19-lea, despre doctorul Dimitrie Ioan Marcu nu se ştiu în prezent prea multe
lucruri. O parte a biografiei acestuia poate fi însă reconstituită din filele
unor cronici şi hrisoave.
Astfel,
dintr-o primă sursă aflăm că „şătrarul“* Ioan Dohtorul este întărit în locul ce
ocupa ca medic al Spitalului Colţea unde au fost şi mai înainte, la data de 17
iunie 1790“1. Primirea sa a fost făcută de arhiereul şi epitropul
spitalului, părintele Zehnon, ca „să-l cunoască de dohtor al şpitalului dându-i
orânduita leafă de taleri 60 pe lună“2. Se vede că a fost apreciat
de domnie, întrucât, nu peste mult timp, „la 22 martie 1793, Alexandru Moruzi
porunceşte orânduirea şătrarului Ioan Marcu ca al doilea doctor al oraşului, al
Epitropiei obştirilor“, „pentru căutarea obrazelor celor scăpătate şi alţi săraci,
(…) cu leafă (…) din veniturile Cutiei milosteniei“3. Până atunci, timp de 10 ani fusese
medic comunal al Bucureştilor numai doctorul Dimitrie Luca – zis Caracaş
(1782–1804). Iatroistoriograful Pompei Gh. Samarian crede că „doctorul Ioan
Marcu, n-a lăsat nici o urmă despre trecerea lui prin acest serviciu, de parcă
nici n-ar fi fost“4. Mai târziu, găsim o confirmare despre
activitatea continuată a dr. Marcu la Spitalul Colţea, într-o catagrafie din
1809–1810 făcută tuturor funcţionarilor din Bucureşti, iar dintre medici este
înscris şi dr. Ioan Marcu cu suma de 250 lei, asemenea cu doctorii Silvestru
(Filiti), Constantin (Darvaris) şi Constantinache Caracaş5. P. Gh.
Samarian insistă că dr. Dimitrie Ioan Marcu, menţionat şi în februarie 1790 la
Spitalul Colţea „şi mai înainte“ (de când anume, nu se ştie), este una şi aceeaşi
persoană cu: Dimitrie Jan Marcu, Dohtorul Jan Marcu sau şătrarul Ioan Dohtorul
etc.6.
Despre
„vestita familie Marcu din Sibiu se scrie şi în „Istoriile comerţului
românesc“, ale lui N. Iorga şi D. Z. Furnică, unde se află trei membri ai
familiei: Dimitrie, Gheorghe, Ioan Marcu, erau menţionaţi ca „administratori ai
domeniilor Brâncoveneşti din Ardeal“ şi cunoscuţi oameni de afaceri, atât în
Principatele Române, cât şi în apusul Europei1. Creşterea interesului pentru
bogăţiile ţărilor române şi întărirea relaţiilor comerciale prin această filieră
cu Apusul, creează în primăvara anului 1817, premisele pentru înfiinţarea „unui
nou consulat al Prusiei la Bucureşti“, iar
mai târziu postul de consul va fi încredinţat „unui grec din Ardeal, românizat,
şef al unei case de comerţ, Ioan Marcu“. Acesta
îndeplinise până atunci şi funcţia de dragoman pe lângă consulatul englez dar
în decembrie 1819 a decedat7. Totuşi, iatroistoriograful Samarian
este încercat de îndoieli şi crede că „va fi foarte greu de stabilit gradul de
rudenie dintre ei şi Şătrarul Ioan Dohtorul sau Jan Marcu Dohtorul“1.
Urmărind firul extras din „Analele parlamentare“ (vol. II/ 1, p. 349), prin
care ne conduce spre identificarea cât mai veridică a personajului nostru, „ştim
de exemplu că Şătrarul Ioan Dohtorul avea o soră, Sofia Dulner“ care era
înregistrată, la 22 dec. 1831, ca pensionară a statului: „Sora Dohtorului Marcu,
cu plata a 60 de taleri pe lună“1. Şi, tot aşa, intrând în
labirintul istoriografiei (N. Iorga, în Hurmuzachi vol. X), ne pierdem prin
coincidenţa numelor şi a altor ramuri genealogice: Sofia Dulner mai apare ca
nepoată lui Jan Marco-diplomat, consul al Prusiei la noi7 între 1817
şi 1820, iar acesta ar fi nepotul lui „Gheorghe Dulner, vestit prin grădinile
lui din Iaşi, ginere al vestitului om de afaceri Dimitrie Marcu din Sibiu“ (V.
A. Ureche, Istoria Românilor, vol.
VI, p. 562)1.
În
„condica domnească nr. 18, fila 373“ citată de V. A. Ureche (Istoria Românilor, vol. IV, p. 506),
vedem că „Şătrarul Ioan, dr. de la Colţea a fost trimes pentru cercetarea
aceleiaşi boale în Muscel“ (deşi nu se ştie despre ce boală a fost vorba, „o
epidemie ciudată“), „tot pentru cercetarea boalei de care pătimeau locuitorii
(…) la sud de Slam Râmnic“, a fost trimis şi Constantin Doctorul1.
Pentru decontarea deplasării în terenul afectat de epidemie se deschide „foaia
de cheltuială a 12 taleri, făcută de Şătrarul Ioan“ şi se va supune aprobării
lui Saxa Coburg, împuternicitul ocupaţiei nemţeşti1.
La
15 aprilie 1937, în programul Societăţii Române de Istoria Medicinei,
Farmaciei, Veterinăriei şi Folclor Medical, este trecut şi dr. P. Gh. Samarian
cu comunicarea „Efemeride. Şătrarul Ioan Dohtorul şi sentinţa divorţului –
1790“. Aşadar, în acelaşi an când
este numit medic la Spitalul Colţea are loc şi procesul său de divorţ, pe
care-l judecă mitropolitul Cosma al Ungrovlahiei. Aşa aflăm mai multe date
despre acest eveniment din viaţa dr. Marcu, în adresa de „înştiinţare către
cinstitul Divan al Prinţipatului ţărei Româneşti; Sfinţia sa s-a străduit să-i
împace pe Maria jeluitoarea, cu soţul ei Ioan Şătrar, dohtor la Colţea“. Cu
dreaptă şi atentă „cercetare pricinei cu deamăruntul“, s-a constatat că „nici
din mărturisenia ce au dat înscris, mărturiile nefiind un temei“, n-ar fi fost
îndeajuns „pricină de despărţeală după Pravilă“. Cu toate acestea, în raportul
înaintat Divanului, mitropolitul recomandă acordarea divorţului de teamă „ca să
nu care cumva să se întâmple vreo primejdie de moarte“. Părţile se vor despărţi,
dar mai întâi vor trebui îndeplinite câteva puncte din „orânduiala pricinei“:
înapoierea zestrei soţiei „şi hrana vieţei pe toată ziua“, dar mai mult decât
partajul şi pensia viageră. „Şătrarul ştiind firea numitei“ nu vrea să-i dea
„copilele“ la dânsa. La data divorţului, 18 decembrie 1790, soţii Marcu aveau
două fete. În anul 1833, o aflăm printre pensionarii statului pe „Elena Vămeşoaia,
fiica răposatului Dohtor Ioan Şătrarul“
(Analele parlamentare vol. III/1 pag. 461)8.
Credem
că era un medic apreciat, întrucât este solicitat şi la cazuri „fără speranţă“, cum este menţionată cererea din 20
februarie 1794 a paharnicului Hagi Stan Jianu din Craiova, care-l aduce din Bucureşti
pe „chir Dumitrache Marcu Dohtoru“ să-i consulte nepotul, fiul lui Zamfir, cel
omorât de un „bicisnic doftor“ în anul 1785. Nepotul însă se născuse mut şi după
cum spune bunicul, cu amărăciune, „n-ar mai fi apucat să se nască“, mai cu seamă
că înainte, mai avea două nepoate „ca argintu de curate“9. Alte veşti:
la 30 august 1800, dr. Marco, împreună cu doctorii Pascale şi Silvestru
Filitis, figura printre creditorii proegumentului Znagovean; în anul 1801 apare
menţionat cu alt nume: „Demetrius D. Marco, med. et philos doctor“ din Bucureşti,
despre care iatroistoricul Samarian crede că s-a greşit, fiind vorba de
Demetrius I. Marco9. Mai multe şi tot atât de interesante sunt
informaţiile aflate din cartea dr. Ştefan Vasile Episcopescu, „Practica doctorului
de casă“, din care aflăm cât i-a fost de îndatorat doctorului Ioan Marcu, când
„în anul 1805 venind în Bucureşti a fost instruit“ printre alţii şi de acesta
în „practica medicală“9. Tot Şt. V. Episcopescu, în „Memorial de
taină“, îi păstrează recunoştinţă dr. Marco şi pentru ajutorul dat „în anul
1810, în timpul tratativelor pentru căsătorie“. Despre decesul dr. Dimitrie
Ioan Marcu se crede că s-a petrecut în noiembrie 1814, când la spitalul Colţea
este numit doctorul Constantin Darvari9.
O
altă precizare despre starea financiară a „dohtorului Dimitrie Jan Marcu ce a
murit“, vine de la „anaforaua“ din 13 mai 1815, dată sub semnătura lui Vodă
Caragea. Acesta porunceşte ca suma de „12 mii de taleri, bani împrumutaţi
Epitropiei casei Văcăreştilor“, de către cel decedat, să fie achitată moştenitorilor
de drept (5 sept. 1815) şi chiar „cu dobândă îndoită“.8,9
Într-un
final, dr. P. Gh. Samarian, istoriograful de bun renume, declară că „s-a lămurit
identitatea de nume şi persoană a Şătrarului Ioan Dohtorul din 1790“, cu cel
menţionat după 1800: Dimitrie Ioan Marcu, Jan Marcu, Ioan Marcu, când, mult mai
târziu, în anul 1833, îl regăsim din nou cu întâiul nume „dohtor Ioan Şătraru“, când este amintită fiica sa, Elena Vămeşoaia.8
Cât
de aproape sau mai departe de trunchiul dr. Dimitrie Ioan Marcu sunt toţi aceştia, mai sus menţionaţi,
rămâne pentru o altă pagină de istorie.
