Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Doctori cu dubii

Viața Medicală
Dr. Gabriel DIACONU miercuri, 1 noiembrie 2017
     Sunt zile în viața unui doctor când pare că nimic nu se leagă. Când îți vine a crede că nu mai știi nimic. Te îndoiești de fiecare diagnostic, de fiecare pas care te-a adus în fața lui. În fața omului care te crede într-un anumit fel. Te vede cu anumiți ochi. Se așteaptă să iei acele decizii bune, informate, frecvent misterioase pentru el. N-ai să șovăi. Tu știi ce faci. Știi ce are și cum să îi dai de cap. Și e o asemenea povară, atât de grea încât n-ai să clipești în fața lui. Atât de des ai să-ți ascunzi tremorul până la punctul în care nimic nu mai tremură, ești stâncă și, dacă ai lamă, va tăia fără umbră de sistolă nici diastolă. Doar că el nu-și dă seama că nu fiecare gest e ghidat de o încredere fanatică în tine și, de cumva o ai, du-te de te caută. Trei sferturi sunt fapte pe care le-ai mai făcut de o sută de ori la fel, până când ai putea să le faci cu ochii închiși. Că-i ții deschiși ține de restul, de sfertul permanent dat de îndoială, de conștiința lucidă, acută, că e atât de posibil că te înșeli, că distanța de la succes la eșec e milimetrică – și-atât de des e mult mai jos de-atât.
     Cum e posibil ca dintr-o elită a tuturor minților care au fost printre cei mai buni la învățătură, struniți mai apoi vreme de ani încât cei ce termină sunt elite între elite, să iasă doctori cu dubii? E o lecție pe care nimeni nu ți-o predă decât în termenul abstract al eticii. Al scepticismului. Al poziției de ultimă apărare, una care cere dovezi, un argument pentru respingerea ipotezei nule. Unde ipoteza nulă e că nu ești bun de nimic. Că n-ai ce să cauți la capul lui. Habar n-ai să faci diferența dintre semnul X și simptomul Y. Că, de fapt, mai ales în această eră când totul e lizibil pe internet, rostul tău e să fii de acord cu boala rostită de vreun motor de căutare, mult mai dibaci, mult mai rapid și mult mai puțin costisitor decât coatele tale tocite pe o carte. Ce te separă de-un soft, de un algoritm meseriaș de diagnostic? Acel sfert. Tocmai slăbiciunea ta te face mai puternic. Tu nu ești mașină. Intuiția, inteligența, instinctul medical nu se bazează pe protocoale. Nici pe statistica posibilităților. Pleacă din rădăcini empirice, dar se pierde într-un cer al tuturor posibilităților, unele care, într-o zi oarecare, conduc spre salturi medicale.
     Salturile medicale se întâmplă nu pentru că cineva vede unde unii nu văd și-aude printre surzi. Salturile se petrec pentru că în marea tuturor răspunsurilor posibile cineva a pus întrebarea corect. Totul e acolo, fiecare soluție a problemelor noastre, unele dintre care vor mai aștepta să fie rostite poate încă o sută, sau două, sau o mie de ani. Dar știu că într-o zi unul dintre ai mei, de-ar fi să reziste meseria noastră, va îndrăzni să pună o întrebare pe care nimeni n-a mai pus-o. Căci așa e construită lumea de la începuturi și până în prezent, noi, doctorii, nu urmăm drumuri bătute, și cele pe care le luăm sunt doar cărări adânci înconjurate de feriga obscurantismului. De asta nu mă îndoiesc, pe măsură ce ne înmulțim și o dată cu pânza biomasei aidoma se înmulțesc și ideile bizare despre ce e aceea o boală, ce-o fi acela bolnav, dar mai ales ce-i aceea medicină și cum s-o facem mai bine.
     Nimic nu s-a schimbat, într-o sută de mii de ani, la reperele anatomice ale unui femur sau bifurcația aortei. Și au fost vremuri când un apendice inflamat omora șapte oameni din zece. Învățături prețioase, cum ar fi trepanația sau amputația membrelor, tratamentul infecțiilor au fost obținute și pierdute, apoi descoperite din nou. Patima și mânia oamenilor n-au fost destule să oprească elanul altora de-a spera. De-a spera că poți să naști un copil și să nu-ți riști viața. Sau, de ai un copil, să nu te-aștepți că moare în primii ani de viață. Au fost alți doctori dispuși să meargă dincolo de ce se vede, în camera obscură a microscopiei, a mecanismului intim al suferinței și bolii, oameni pentru care ce-au primit de la înaintași n-a fost niciodată destul. O foame infinită de cunoaștere ne-a condus menirea, adeseori cu prețul pierderii de vieți, în timp ce unul sau altul cutezau să meargă înainte. Mai repede. Mai sus. Canoanele eticii medicale stau pe o necropolă a tuturor faptelor fără chip și-n fiecare din noi zace adormit un Victor Frankenstein, domolit doar de conștiința că limita practicii e într-o parte legea, dar cealaltă e umanitatea.
     Vortexul fiecărui gând se lovește, secundă de secundă, de realitatea că, în unele zile din viața unui doctor, pare că nimic nu se leagă. Rând pe rând intră pacienții, unii noi, alții mai vechi, unii au suferințe încă nevăzute, alții mult-prea-bine știute și unul nu s-a făcut bine. Câte lacrimi, cât oftat, câtă disperare poți să înduri și totuși mergi înainte. Și vine un moment când, dintr-o remarcă banală a unuia ori altuia, te regăsești zâmbind și-apoi, de undeva, din neștiut, apare hohotul de râs. Spre exemplu, subsemnatul asculta azi zicerea unui pacient foarte depresiv a cărui recădere a venit cam din senin, fără vreun semn premonitor. Și căruia vechiul tratament altădată i-a ameliorat robust și sigur simptomele. Dar nu de-această dată. Două încercări succesive au dat, ulterior, greș, în schema lui terapeutică. Se uita în ochii mei și-mi spunea stins: „Asta nu e viață, tot ce vreau e să mor”. De undeva din neant, mi-a venit să-l întreb când și-a făcut ultima oară duș. Îi venea foarte greu, se lovea de o lipsă profundă a motivației, totul era o platoșă de lut. Dar încerca, eroic, să facă asta, până la punctul de a se spăla pe bucăți. Azi pe picioare. Mâine pe trup, o zi mai târziu pe față. Suspect mi-a părut că era nespălat pe cap. Dar pe cap, când te-ai spălat ultima oară pe cap? Acum o lună – îmi zice. Păi cum? Păi până să ajung la cap trebuia s-o iau de la capăt cu picioarele. Fără să vreau, mi-a ițit un zâmbet complice pe față. Și n-ai gândit c-ai putea, într-o zi, s-o iei invers și să începi cu capul, nu cu picioarele? Ba da, mi-a răspuns, dintr-o dată licărind într-o pâclă și-o smoală, dar m-am gândit că e mai bine să-ți pută capul decât picioarele când te duci la doctor.
     O zi când nimic nu s-a legat, când toți mai mult au luat decât au dat, s-a terminat cu dibăcia minții deprimate a unuia căruia încă medicina nu i-a dat de hac și nici leac deocamdată nu i-a găsit. Dar care știu că, odată ajuns acasă, și-a pus problema: de ce să începi cu picioarele, când poți s-o iei de la cap?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC