O simt ca pe o intruziune majoră în mijlocul feţei și vieţii mele. Aș vrea să simt briza și mirosul ameţitor al mării fără niciun filtru. Aș vrea să mai pot trage cu ochiul la figurile oamenilor diverși în metrou, unde toată lumea visează și înainte puteai să le vezi visele cu ochiul liber reflectate în netezirea ridurilor.

Aș vrea să îmi dau seama dacă oamenii zâmbesc sau plâng. Unii dintre ei merg cu masca cu capul ușor dat pe spate, bâjbâind, de parcă o palmă le e apăsată pe faţă.Iar la cabinet, e groaznic.

La început nu înţelegeam mai nimic din ce-mi zicea pacientul, și neînţelegerea era reciprocă. Acum am învăţat, și eu și ei, să răcnim răspicat, ca să treacă bine mesajul.

Dar ne lipsește jumătate din „contactul psihic”, subtilele schimbări ale mimicii sunt mult mai importante decât ai crede, nu pentru că am citi indicii secrete în ele, ca în zaţul de cafea, ci pentru că fac parte, la fiinţele vii, din stabilirea relaţiei de încredere, la nivel instinctiv, fundamental.

Cu măștile pe noi, rămânem niște necunoscuţi. Ca să nu mai zic că singura mea memorie viabilă e cea a figurilor, altfel sutele de nume proprii se pierd și se topesc unul într-altul.

Da, urăsc masca cu pasiune. Dar o port fără să crâcnesc, în toate circumstanţele în care e nevoie. Port masca simplă, chirurgicală, nu fac din asta un „fashion statement”, n-aș putea purta cârpele alea cu imprimeuri caraghioase sau isteţe, nu mă duce atât de departe simţul umorului.

O port pentru că știu, la nivel raţional, că numai așa putem câștiga pariul împotriva bolii. S-ar putea să nu fie suficient, dar să refuz voit să îmi aduc măcar această umilă contribuţie ar fi un act imoral de sabotaj. Și știu asta
pentru că sunt în stare, sau cred că sunt, să fac diferenţa între ce simt și ce știu.

Să confunzi raţiunea cu simţirea și să te supui primei emoţii negative care te cuprinde e ceva acceptabil la preșcolari. Faptul că atât de mulţi adulţi persistă în confuzia asta, elaborând raţionalizări complexe, justificări absurde de a nu face ceea ce trebuie, doar pentru că nu le place, mă duce cu gândul la un viciu în formarea noastră de oameni mari.

Or fi traumele colective din copilărie. Dar la un moment dat trebuie să mai scuturăm de pe noi înţepeneala confortabilă, negarea și orbirea.
O viaţă bine trăită înseamnă în primul rând să faci ce trebuie, când trebuie. Să faci ce vrei e doar un beneficiu secundar ocaziona