Principalele științe medicale psihosociale considerate succesoare ale psihosomaticii sunt psihologia sănătății și medicina comportamentală. În zilele noastre, asistăm la o coexistență „pașnică” a celor trei discipline. Deși acest fapt nu poate fi negat, el creează confuzii de ordin noțional pentru cei care studiază acest mare domeniu al interferenței medicinei cu psihologia și sociologia. Din acest motiv, am considerat necesară o delimitare a sferei de preocupări specifice fiecăreia dintre ele.

Am pornit în acest demers de la faptul că ele au o zonă largă de obiective comune și că, pentru a exista drept la existență distinctă pentru aceste discipline, va trebui să amplificăm acele nuanțe specifice deja prezente spre a le atribui caracterul de trăsături fundamentale/definitorii pentru științele respective.

Argumentele noastre pentru a încerca această diferențiere pornesc de la faptul că atât psihosomatica – din care s-au desprins psihologia sănătății și medicina comportamentală –, cât și aceste discipline succesoare ale psihosomaticii au foarte multe elemente comune. De exemplu, toate au un cuprins sau o tablă de materii aproape identică în tratatele consacrate lor. Coexistența lor ca entități distincte poate să aibă drept cauză faptul că accesul este diferit pe anumite obiective și metode (comune tuturor), iar tradiția lor deja consolidată, cuplată cu ambițiile/orgoliile inerente ale exponenților acestor discipline (autorități în domeniu), tinde să conserve această tradiție.

Pentru studenți, dar și pentru medicii sau psihologii tineri, există însă anumite dificultăți privind înțelegerea diferențelor dintre psihologia sănătății, medicina comportamentală și psihosomatică (aceasta din urmă a continuat să se dezvolte, indiferentă la apariția celorlalte două științe). Există, de asemenea, posibilități reduse de a separa aceste trei discipline din cauză că fiecare dintre ele a acumulat anumite noțiuni specifice și a pregătit experții săi cu prestigiu internațional.

Din motivele deja prezentate, dar și din considerente de ordin didactic (situații frecvente în care studenții pot să întrebe de ce trei discipline care tratează aceeași problematică au trei nume diferite), m-am simțit obligat să fac o serie de delimitări, să stabilesc accentele care trebuie puse de fiecare dintre aceste discipline pe problemele care alcătuiesc aria generală de preocupări ale acestora. Am putea considera că aceste trei discipline pot fi incluse într-o sferă mai largă, o adevărată „umbrelă” reprezentată de medicina biopsihosocială. Această delimitare de preocupări este propusă din perspectiva acceptării cvasiunanime în epoca noastră a modelului biopsihosocial.

Psihologia sănătății

Această disciplină ar trebui focalizată în aria medicinei profilactice, având drept scop promovarea și cultivarea sănătății la subiecții sănătoși prin analizarea motivației/a rădăcinilor adoptării unui stil de viață sănătos. Se ocupă de prevenirea distresului prin îmbunătățirea mecanismelor de coping și prin „colecționarea” a cât mai multor eustresuri (conceptul lui Selye, pe nedrept eliminat, dar care tinde să fie reabilitat; „stresul bun” contribuie la creșterea imunității, longevității și ar putea constitui efectul major al multor forme de psihoterapie). Ajută la îmbunătățirea calității comunicării pacientului în toate domeniile, nu numai în cadrul relației cu medicul, ci și în aria competenței sociale. Un obiectiv similar cu specificul de rigoare intră în competența medicului practician. Include aplicarea (în special de psihologi) unor teste moderne de personalitate și a tuturor formelor de psihoterapie care au calitatea de a recupera sănătatea bolnavului, în special la începutul acelor boli care implică factori psihosociali în patogenia lor.

Psihologia sănătății poate să capaciteze subiecții sănătoși spre a păstra sănătatea lor, respectând anumite restricții și apelând la comportamente alternative hedonice (de exemplu, excursii în natură, lecturi, audiții muzicale etc.), care să nu genereze îmbolnăviri. Trebuie accentuat faptul că omul deja bolnav nu își mai poate asuma niciun fel de risc/abatere, în timp ce omul sănătos își poate permite asumarea unui risc potențial (de exemplu, consumul unui pahar de vin).

Psihologia sănătății ajută indivizii și colectivitatea să-și dezvolte atitudini sănătoase și metode eficiente pentru promovarea unor obiceiuri sănătoase (de exemplu, efort fizic prin fitness, jogging, ciclism etc.), fără a avea senzația unui sacrificiu real. Un exemplu de preocupare cu implicarea unor cercetări științifice de înaltă ținută este cel referitor la campaniile inițiate în țara noastră de colectivele conduse de prof. dr. Adriana Băban, care au evidențiat obstacolele reprezentate de mentalitățile greșite ale populației – și de cauzele acestora – în acceptarea vaccinării antirujeolice și anti-HPV.

Intervenția psihologului poate crește motivația individului și abilitățile sale de a evita și de a face față situațiilor de distres cu ajutorul unor scheme comportamentale aplicate față de partenerii sociali – din familie sau de la locul de muncă.

Medicina comportamentală

În prezent, a prins tot mai mult teren medicina comportamentală, axată pe aceleași subiecte comune menționate mai sus, dar punând în centrul problematicii abordate aspectul comportamental al bolnavului. Dat fiind faptul că ponderea aplicațiilor practice implicate în soluționarea unor probleme de bază – de exemplu, complianța terapeutică sau calitatea vieții bolnavilor, precum și atitudinea lor, adeseori greșită, față de cei din proximitatea lor – reclamă o bună cunoaștere a comportamentului uman, a devenit necesară cunoașterea de către clinicieni (medici și psihologi) a particularităților comportamentale specifice omului bolnav în general, dar și a celor generate de o anumită patologie.

Asemenea psihosomaticii, care este împărțită în două mari categorii (denumite de autorii germani Allgemeine Psychosomatik și Spezielle Psychosomatik), există un subdomeniu al fundamentelor teoretice ale medicinei comportamentale care tratează problemele principale mai sus enumerate și un grup de specialități medicale cu aplicații ale medicinei comportamentale, ca de exemplu în cardiologie (Ellen Dornelas – Psychotherapy with Cardiac Patients: Behavioral Cardiology in Practice), în medicină dentară (Gabriela Iorgulescu și Ioan Bradu Iamandescu – Medicina comportamentală dentară), în gastroenterologie (Dan Dumitrașcu și Laurențiu Nedelcu – Neurogastroenterology) sau în alergologie (Ioan Bradu Iamandescu – Psychoneuroallergology).

Medicina comportamentală va trebui să se concentreze pe: comportamentul persoanei bolnave, atitudinea sa referitor la boală (inclusiv calitatea vieții) și relația sa cu medicul; explorarea reprezentărilor cognitive asupra bolii și întărirea complianței terapeutice; corectarea comportamentelor de risc pentru boală (mai ușor de efectuat decât la persoanele sănătoase, dat fiind pericolul agravării bolii deja existente); aplicarea unor psihoterapii, dominate de psihoterapia cognitiv-comportamentală și psihoterapiile de relaxare, dar axate și pe tratarea anxietății și depresiei.

Câmpul de preocupări al medicinei comportamentale ar putea să mai cuprindă în mod prioritar calitatea vieții în principalele boli, în special cronice, prin evaluarea diferitelor lor aspecte (în special emoționale și de adaptare socială). Acest demers se poate face cu ajutorul chestionarelor generale aplicabile în orice boală (ex. MOS-SF36) sau specifice unor boli mai importante și mai frecvente (chestionare pentru sindroame dureroase, boli dermatologice, boli alergice – astm, urticarie, polinoză –, boli reumatologice, cancer, hipertensiune arterială și boală cardiacă ischemică).

Cunoașterea principalelor dificultăți de adaptare ale pacienților la rigorile bolilor ușurează comunicarea lor cu medicul. De asemenea, ar putea oferi în cazul celor mai severe boli o sursă prețioasă de informații pentru psihoterapeuți. Aceștia sunt chemați să rezolve cazurile cele mai dificile, în special dintre acelea care nu răspund la un tratament optim prescris, sugerând o implicare a unor factori psihosociali care generează un comportament ascuns cu grijă de ochiul medicului (de exemplu, dificultăți în viața intimă, consum de alcool sau alimente interzise, existența unor evenimente psihotraumatizante, jenante). În esență, abordarea psihocomportamentală a bolnavilor de către medic și psiholog ajunge să corecteze și să crească randamentul complianței terapeutice a acestora, element esențial în actul medical.

Psihosomatica

Psihosomatica își continuă în prezent evoluția, coexistând cu „disciplinele-fiice” (psihologia sănătății și medicina comportamentală) și aprofundând studiul simptomelor psihice comorbide, existente în majoritatea bolilor cronice: anxietate, depresie, iritabilitate, alexitimie, tip comportamental A cu interiorizarea furiei etc. Aceste tulburări – prezente în bolile somatice cronice, în special a celor care întrunesc criteriile prezentate anterior – prezintă o implicare etiopatogenică mult mai importantă a factorilor psihosociali și răspund mai bine la medicația psihotropă și psihoterapie, asociate tratamentului bolii de bază.

În tentativa de a diferenția medicina psihosomatică de cele două discipline-fiice, aparent rivale, am considerat că psihosomatica ar trebui să se concentreze pe cercetarea mecanismelor intime ale transpunerii tulburărilor psihologice – cel mai frecvent prin intermediul distresului – în modificări fiziologice și chiar morfologice (la nivel biomolecular) care interesează sistemele reglatorii neuro-endocrino-imunologice.

Este obligația medicinei psihosomatice să furnizeze explicații de ordin biomedical pentru înțelegerea și argumentarea rolului factorilor psihosociali în apariția și evoluția bolii, dar și, în sens contrar, în diminuarea sau chiar stoparea evoluției sale (sau, în unele cazuri mult mai rare, chiar în vindecarea acesteia).

Medicina biopsihosocială

Aceste propuneri, elaborate de mine, au fost prezentate la Conferințele de psihosomatică de la Freiburg (2009) și Sibiu – Asociația Europeană de Psihosomatică (2014). Ele ar putea avea drept corolar unificarea acestor trei discipline sub egida unei științe deja acceptate, de largă cuprindere – medicina biopsihosocială.

Se poate spune că, indiferent de divergențele din sânul domeniilor de interferență dintre medicină și psihologie, medicina biopsihosocială se concentrează pe atingerea a două ținte majore: „reumanizarea calificată” a activității medicale, prin antrenarea în vastul domeniu al sănătății a altor discipline umaniste (psihologia, sociologia, antropologia), și optimizarea procesului terapeutic prin asocierea psihologului în demersul diagnostic (vizând componenta psihologică a bolii – psihosomatică și somatopsihică) – și în demersul psihoterapeutic, axat pe recuperarea somatică și psihică, ambele cu accent pe comportamentele cu risc pentru recidivă, dar și pentru apariția altor boli psihosomatice.