Sistemul
românesc de asistenţă medicală este bulversat de o multitudine de dileme. Dacă
privim doar către medici, nu pot să fac abstracţie de o veste apărută nu demult
şi care a ţinut capul de afiş al anunţurilor din mass-media: „Un medic chirurg
cardiolog din Padova a refuzat să primească un pacient român, care necesita un
transplant de inimă, recomandând transferul acestuia în România, o decizie
catalogată de către directorul medical al spitalului drept pripită“ (Il
Gazzettino, în ediţia online), însoţită, ulterior, de o explicaţie „subţire“
din punctul de vedere al deontologiei medicale, venită din partea autorităţilor
italiene, referitor la indicaţiile pentru astfel de cazuri, existente în partea
de nord a Italiei: „Având în vedere penuria de organe, în vederea efectuării de
transplanturi, atunci când un bolnav nu se află pe listele naţionale italiene,
poate fi transportat în ţara de provenienţă“. Comentariile sunt multe, dar mă
tem că vorbim de două categorii de cetăţeni ai Uniunii Europene, iar noi,
românii, suntem rămaşi, în continuare, în cea din urmă. La această veste, ar
trebui adăugată şi declaraţia făcută de profesorul Astărăstoae: „1.605 medici
au plecat numai în acest an din România, ca să profeseze în străinătate. Va daţi
seama ce înseamnă acest lucru pentru sistemul de sănătate? S-au deblocat
posturi, dar paradoxul este că nu are cine să se înscrie la concurs. Noi insistăm
cu rezidenţii, să fie mai bine plătiţi, pentru că ne gândim la binele
sistemului. Dacă ar fi mai bine plătiţi, nu ar mai pleca din ţară. Numai în
Marea Britanie sunt 4.100 de medici români, cu acte oficiale“. Deci, ca să rămânem
optimişti, avem şansa ca o bună parte din românii emigraţi sau care lucrează în
străinătate să fie trataţi de medici români aciuaţi în străinătate.
Pe de altă parte, tot preşedintele
Colegiului Medicilor mai afirma: „Un medic rezident câştigă un salariu de 700
de lei pe lună, din care îşi plăteşte gazda, masa şi instrucţia. Aceasta, în
condiţiile în care cel mai ieftin tratat medical nu costă sub 250 de euro. Un
secretar al unei comune cu sub 3.000 de locuitori are un salariu de circa 2.100
de lei şi, în acest caz, nu se solicită studii superioare“. Oare când vom lua
serios în considerare acest semnal de alarmă?
Dacă ne întoarcem la celălalt actor din
sistem, pacientul, exemplele de dileme abundă, şi nu pot să nu vorbesc de trei
situaţii, cu care m-am confruntat recent.
Prima este a unui pacient cu sindrom de
apnee, formă severă, care avea nevoie de asistare la domiciliu cu un aparat
(nerambursat de casa de asigurări de sănătate, în ciuda nenumăratelor memorii
depuse), aparat care să-l ajute să iasă din impas. Indicaţia era obligatorie,
viitorul bolnavului depindea de acest tip de asistenţă, dar el se eschiva. La întrebarea
mea de ce se codeşte, a pus mâna pe telefon şi, în faţa mea, şi-a sunat soţia.
Practic, am asistat la o discuţie cu aceasta, în care cei doi încercau, împreună,
să vadă cam care este bugetul familiei, după închirierea aparatului, şi la câte
alte lucruri ar trebui să renunţe pentru a avea acces în final la o astfel de
terapie.
În acelaşi domeniu, un pacient obez,
cunoscut nouă prin multiplele internări în regim de urgenţă, cu obezitate
malignă, de etnie romă şi cu acelaşi tip de asistenţă la domiciliu, care-i
permisese timp un an să evite aceste internări, îşi trimite soţia cu bocceluţa
cu aparatul defect, pe care eu i-l dădusem, fiind adus, prin eforturi
personale, din ajutoare. Toată familia trăia din ajutorul social, iar
înlocuirea cu un alt aparat închiriabil era imposibilă. Verdictul: pacientul
implacabil va evolua spre acutizări, internări extrem de costisitoare pentru
spitalul nostru şi destinul lui va căpăta, astfel, o coloratură pesimistă
evidentă.
Ultimul exemplu vine din sfera unei alte
afecţiuni. O pensionară astmatică, care urma un tratament de fond prin care îşi
controla boala, m-a frapat prin faptul că se interna pe secţie, repetitiv, în
ultimele luni. Nu înţelegeam corect de ce în spital totul mergea bine, iar acasă
boala se decompensa. În final, a mărturisit, cu un glas gâtuit de emoţie, că
are o pensie de 300 de lei şi nu are cum să-şi cumpere acest spray acasă. De
fapt, ea trăia de la un spray la altul, doar cu ce primea în spital. Din
nefericire, nu este singurul exemplu din spitalul nostru. Acestea s-au înmulţit
evident în ultimul timp. Avem o populaţie sărăcită vizibil, unde aderenţa la
terapie, din cauza limitelor financiare, începe să devină o realitate frapantă şi
dureroasă. E un semnal de alarmă şi povestea poate continua. Pentru asta, însă,
ar trebui să avem şi interlocutori din partea autorităţilor. Se speră
degrevarea spitalelor prin coplată, uitându-se că principala problemă a
medicinii cu plată este transformarea unei boli acute într-o boală cronică. Dacă
acest dialog nu este încurajat, vom ajunge conform proverbului: „Nu înţeleg de
ce doctorii, când fac grevă, scriu tot felul de pancarte. Oricum, singurii care
pot să le citească sunt farmaciştii“.
