Au
trecut doar două luni de la instalare şi actuala conducere a Ministerului Sănătăţii
s-a lansat cu poftă pe calea reformei. Pe drum pândesc însă mai mulţi diavoli,
care au îngenuncheat – în alte ţări – ministere mult mai puternice decât cel
românesc.
În
primul rând, PSD şi PNL sunt obligate să găsească o soluţie politică comună
pentru reforma sănătăţii, deoarece, cel puţin declarativ, viziunile lor sunt
diferite. Deja ministrul liberal Eugen Nicolăescu a fost etichetat în repetate
rânduri ca fiind mai degrabă un ministru socialist. O astfel de situaţie a apărut
şi în timpul reformei sănătăţii din Anglia, când politicienii democrat-liberali
şi conservatori, aflaţi într-o coaliţie la guvernare, au găsit un compromis
convenabil politic, dar departe de unitatea necesară unui astfel de sistem.
Păstrarea
tăcerii asupra planurilor de reformă a sănătăţii, obicei des întâlnit în
ministerele de la Bucureşti, a făcut până acum victime mult mai notabile decât
oficialii români. În 1993, Hillary Clinton conducea întrunirile grupului care
lucra la reforma sănătăţii în Statele Unite. Şi componenţa grupului şi discuţiile
erau secrete. Hillary Clinton a fost ulterior dată în judecată de două ori
pentru această conduită şi a plătit prin eşecul planului său, ceea ce a amânat
cu aproape două decenii reforma sistemului medical american.
Românii
nu par a susţine cea mai importantă dintre măsurile asumate public de către
ministrul sănătăţii, Eugen Nicolăescu. Cel mai recent studiu, derulat la
începutul lui februarie 2013, constată că 80% din românii întrebaţi nu sunt de
acord cu intenţia ministerului de a reduce numărul de servicii medicale
acoperite de asigurarea de bază. Domnul Nicolăescu s-ar putea trezi într-un context
similar cu cel în care a fost, în 2010, secretarul britanic al sănătăţii,
Andrew Lansley. Deşi iniţial Lansley a oferit numeroase informaţii referitoare
la planurile sale, colegii conservatori au decis să stopeze declaraţiile
publice, dată fiind nepopularitatea constatată prin sondaje. O tăcere care mai
apoi a costat scump atunci când, publicarea de către Lansley a documentului
reformei a fost un şoc pentru opinia publică engleză.
Calendarul
ministrului român al sănătăţii prevede luna mai 2013 ca dată de publicare a
noului pachet de bază propus. Deşi au mai rămas doar două luni până la acest
termen, încă este neclar cine sunt experţii implicaţi şi din cine este format
grupul care se va ocupa de redefinirea acestui pachet care este cheia de boltă
a reformei sănătăţii în România. Este, în acelaşi timp, cartoful fierbinte de
care guvernele ultimilor trei ani s-au ferit, iar termenul scurt impus de
domnul Nicolăescu pentru definitivarea lui are o logică politică. Atâta timp
cât guvernul Ponta beneficiază încă de popularitatea specifică unui guvern
recent instalat, avansarea unei reforme nepopulare este firească. Fereastra de
oportunitate nu va rămâne însă mult timp deschisă.
Toată
lumea doreşte în România reforma sănătăţii şi clamează urgenţa efectuării ei.
Dar asta până în clipa în care interesele personale ale unui actor important
din sistem sunt deranjate de măsurile luate. E nevoie de mult tact şi moderaţie
pentru a nu stârni furtuni de anvergură pe teme minore. Eroarea ministrului
Nicolăescu de a anunţa sistarea integrală a finanţării spitalelor private
(afirmaţia dovedindu-se ulterior imprecisă) nu a făcut altceva decât să crească
suspiciunea şi să antagonizeze un jucător din sistem a cărui neutralitate ar fi
fost utilă. O parte dintre energii s-au risipit pe acest front, în loc să fie
investite într-o luptă mult mai importantă, cum este centralizarea licitaţiilor,
acţiune care îi numără printre duşmani pe puternicii şefi de consilii judeţene,
foarte influenţi în partidele lor.
Rezistenţa
oricărui sistem la schimbare este mare şi cea a celui medical românesc nu face
excepţie. S-a întâmplat şi în timpul reformelor americane sau britanice, când
unele dintre cele mai prestigioase asociaţii profesionale ale medicilor s-au
opus unor măsuri anunţate de oficialităţi. „Cel care inovează îi va avea drept
inamici pe toţi cei care o duc bine în starea curentă a lucrurilor“, scria
Niccolò Machiavelli, „şi doar susţinători călduţi în cei ce cred că le-ar fi
mai bine în noua conjunctură. Acest spirit călduţ provine parţial din
incredulitatea firii umane, care nu va admite niciodată meritul a ceva nou, până
când nu i se va dovedi prin fapte“.
Au
trecut doi ani de când sistemul medical românesc trăieşte pe buza reformei. Nu
e nevoie de statistici pentru a constata că lucrurile stau foarte prost. Pacienţi,
medici sau politicieni, cu toţii sunt de acord că e nevoie de o schimbare
structurală. Din eşecul răsunător al tentativei sale de reformă, Hillary
Clinton a „învăţat cât de importantă este cooperarea cu partidele din opoziţie şi
înţelepciunea de a înainta cu paşi mici pentru a rezolva o problemă mare“.
Asimilarea acestor lecţii ar ajuta actuala conducere a Ministerului Sănătăţii să
nu devină cea de-a patra care ratează reorganizarea medicinii româneşti. Un eşec
care începe să ne coste prea mult pe toţi.