Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Dezbrăcarea de putere

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU vineri, 18 mai 2018
    Când m-am hotărât să devin psihiatru, un prieten, rezident în spitalul în care îmi făceam lucrarea de diplomă, mi-a spus: „Să nu dai pastile, Vlad. Să faci psihoterapie!”. Cele două propoziții astfel alăturate mi-au rămas în minte, probabil datorită asprului contrast de ton dintre ele: prima era evident peiorativă, în timp ce a doua era plină de admirație și entuziasm. Psihoterapia era, așadar, calea de aur, calea nobilă către marele ideal al sănătății psihice, în timp ce medicația era calea murdară, facilă, dar amăgitoare, cu două tăișuri, în cel mai bun caz un rău necesar, dar niciodată suficient, iar în cel mai rău caz – o șarlatanie prin care cei puțini se îmbogățesc pe seama suferinței
celor mulți.
    Pot acum să atribui toate aceste subtilități îndemnului acelui prieten, deși cred că nici el nu se gândise chiar la toate. Nici nu trebuia, el nu făcea decât să enunțe o idee liber-plutitoare cu care mă întâlnesc și mă lupt zilnic de atunci. Și lupta nu se duce doar în cadrul întâlnirilor dintre psihiatru și pacienți, ci și în mai marea întâlnire a psihiatrului cu lumea, a pacienților cu lumea și a psihiatrului și a pacienților cu ei înșiși, fiecare în parte.
    E, desigur, o idee eminamente falsă și dăunătoare. Medicamentele din psihiatrie au destule dovezi solide că funcționează și ajută. Ar fi trebuit ca studiile să fie suficiente în limpezirea modului în care interacționăm cu psihotropele, dar rațiunea nu învinge niciodată instinctul, ci îl convinge. Dar e nevoie de multă vreme pentru asta, așa că războiul nostru pare să fie încă într-un lung și interminabil început.
    Să sintetizăm, în cele ce urmează, ce se întâmplă pe fronturile multiple ale acestei încercări. În relația cu pacientul, medicamentele vin adesea fie ca o ultimă resursă, fie ca o măsură de urgență, deși nicio dovadă științifică și niciun ghid de bună practică nu spun că ar trebui administrate doar ca forță majoră sau doar atunci când toate celelalte măsuri au dat greș. În conștiința publică, psihotropele sunt fundamental diferite față de alte medicamente. Așteptările – atât pozitive, cât și negative – sunt foarte mari. Sunt ca un fel de demon, periculos, dar învestit cu putere.
    Acest demon e reflecția puterii simbolice a psihiatriei în general și nu trebuie niciodată să uităm că învestirea psihiatriei cu putere este un fenomen nociv. Societatea nu oferă psihiatriei putere decât pentru a gestiona elementele nedorite, așa cum face justiția, pe alt plan. În ecuația îngrijirilor, formulată elementar ca relația medic-pacient, variabila „putere” nu are ce căuta. Puterea e sursa imediată a stigmatizării. Așa că cel mai adesea trebuie să încep fiecare discuție despre medicamente din cabinet cu o desacralizare și o dezînvestire a acestui termen. Medicamentele nu sunt „puternice”, ci cel mult eficace. De abia apoi putem continua să încercăm să înțelegem ce sunt și ce nu sunt medicamentele și, mai ales, ce știm și ce nu știm despre ele. Pentru că propria ignoranță despre mecanismul ultim de acțiune al psihotropelor trebuie recunoscută, nu camuflată de teorie. Recunoașterea necunoașterii e ceea ce face diferența de imagine dintre medicină și șamanism, dintre psihoeducație și reclama de la televizor pentru un supliment alimentar miraculos.
    În relația cu societatea capitalistă modernă, dificultățile au început odată cu marketingul psihotropelor. O să menționez în acest text doar subiectele „clasice” ale lipsei de transparență în finanțări și sposorizări, ale eticii promovării medicamentelor și metodelor de a ocoli această etică, ale culturii pop construite în jurul medicamentelor mai noi, prescrise cu larghețe după anii 1990 (I can smell the Prozac in your pretty hair – zice un vers din ultimul album al formației vocal-instrumentale americane Red Hot Chili Peppers, ca să dau doar primul exemplu care îmi vine în minte). Nici măcar Andrew Solomon, reputatul istoric al depresiei, poate singurul în viață, nu a fost scutit de critica vinei de a avea un tată care lucrează în Big Pharma.
    Legile europene interzic publicitatea orientată către pacient a medicamentelor eliberate doar cu prescripție, inclusiv a psihotropelor, ceea ce e un lucru necesar și bun, dar și o cărămidă în marele tabu construit în jurul lor. Psihotropele sunt unul dintre elefanții enormi din camerele noastre: nu le menționăm, dar ele ne făuresc și ne schimbă contextul cultural. Și ăsta e un element de putere. Și tocmai de putere încercăm să ne dezbărăm, atât timp cât puterea e ceva exterior, conspirativ-paranoiac, și nu e puterea din noi, pe care încercăm, uneori cu disperare, și noi, și pacienții să o regăsim.
    În fine, e frontul intim al relației cu propria identitate. Cine sunt eu, psihiatrul, psihofarmacologul, prescriptorul? Cine sunt eu, acela care a ales să ignore îndemnul prietenului din studenție de a evita cu totul calea tulbure a medicamentelor și să rămână medic, dar în cel mai complicat mod cu putință? Cine sunt eu, acela care lucrează zi de zi alături de psihoterapeuți, fără de care nu m-aș descurca, alături de care vorbesc aceeași limbă, dar subtil diferită, de parcă aș veni din altă provincie a imperiului? În ce termeni se măsoară satisfacția mea? Cât din mine transcriu în rețeta pe care o înmânez celui din fața mea? Unde mă duc eu însumi, dacă am nevoie de ajutor?
    Mă consolează faptul că, dacă aș fi ales o cu totul altă cale, o altă specialitate medicală sau practica psihoterapiei, nu aș fi scăpat de niciuna dintre aceste dileme. Psihotropele sunt doar un caz particular al unei tulburări mai profunde a lumii noastre, cu biologia, psihologia și cultura din ea. O lume a oglinzilor, a barierelor și a perspectivelor exclusiv indirecte. Videmus nunc per speculum in enigmate, zicea Sfântul Pavel. Și ne promitea o eră când ne vom vedea față în față.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC