Nu încape îndoială că ne aflăm în fața unei
scrieri pe cât de vaste, pe atât de minuțios elaborate. Încă de la început,
este evidentă preocuparea autorului de a face ordine, prof. Radu Iftimovici
ierarhizând mulțimea de date pe care medicina și arsenalul terapeutic le-au
acumulat încă din zorii umanității (preistorie), până în zilele noastre. Istoria
universală a medicinei și farmaciei devine accesibilă prin stilul vioi,
atractiv, reușind să trezească și interesul
altor categorii de intelectuali din afara profesiei noastre, deoarece, în fond,
este o îndrăzneață incursiune în cultură și în evoluția civilizației. Nu de
puține ori, actul medical își dă mâna cu filozofia, istoria diferitelor
orânduiri și state, ori, mai ales cu științele așa-zise pozitive precum chimia,
fizica și matematica. În ciuda acestor incursiuni, accesibilitatea rămâne
nealterată.
S-ar putea spune că în epoca în care trăim
internetul ne poate oferi orice fel de informație. Este adevărat, numai că
aceste informații sunt oferite pe baza unor cuvinte– cheie, care trebuie să fie
foarte precise, limitate, punctuale. Foarte rar găsim conexiunile care să lege
ideile între ele. Avem cărămizile, dar nu și casa. În aceasta constă de fapt
rolul de veacuri al cărților: asamblarea ideilor disparate în complexe
armonioase.
Referindu-ne la acest tratat, remarcăm tocmai
privirile de ansamblu, dar și unele surprize, ce destramă judecățile
prefabricate. Un exemplu ar fi modul în care autorul interpretează dezvoltarea
medicinii în Renaștere. Din lucrările clasice, seduși de arta și literatura
renascentistă, am fost invitați să fetișizăm respectiva epocă, mai ales că în
această perioadă anatomia a făcut un pas uriaș atât prin unii artiști
(Leonardo, Dürer), cât și prin medicii stăpâni pe arta disecției (Falloppio,
d’Aquapendente, Eustachio, Vesalius ș.a.). Nu același progres l-a înregistrat
însă patologia, în special explicațiile etiopatogenice. Dimpotrivă, acestea au
căzut în mrejele astrologiei până la absurd. Izbucnirile epidemice (ciumă,
variolă, febra tifoidă ș.a.) erau puse pe seama capriciilor conjuncturale ale
unor planete, iar metodele de tratament erau încărcate de un misticism mai
agresiv decât cel medieval. Și totuși, asistăm la răscrucea secolelor XV–XVI,
la revirimentul iatrochimiei și iatrofizicii, care în ciuda faptului că
păstrează destule interpretări fantezist-astrologice (Paracelsus, Van Helmont),
aduc în câmpul meditației medicale elemente veridice, științifice, precursoare
ale fiziologiei ce avea să se dezvolte în secolul XIX (Magendie, Claude
Bernard, Johannes Müller ș.a.).
Deosebit de interesantă mi-a apărut și ideea
lansată de autor conform căreia patologia modernă nu s-ar fi putut dezvolta
decât după renunțarea la viziunile clasice, la unele concepții chiar din
hipocratism și galenism, de pildă. Eram obișnuiți să credem că, în epoca
modernă, concepțiile și practicile medicale se sprijină pe un fundament clădit
de Hipocrate, Galen, Avicenna și alți asemenea clasici. Ei bine, autorul ne dovedește
că viziunea lor, bazată pe interpretări calitative, a trebuit să fie
demolată de fiziologii și patologii ale secolelor XVII–XIX și înlocuită cu o
viziune cantitativă. Organismul sănătos și bolnav este privit ca o
mașină (La Mettrie) care funcționează pe baza unor parametri cantitativi.
Această direcție de gândire nu mai provine de la clasicii Antichității și
Evului Mediu, ci se inspiră din matematica și fizica lui Galilei, Descartes,
Newton, Priestley, Lavoisier etc. Noua orientare înseamnă știință, nu fantezie,
ea generează experiment, reproductivitate a fenomenelor observate. De aici
înainte, științele medicale se vor baza pe cifre precise, atât în fiziologie,
cât și în patologie. Rezultatul va fi apariția conceptului de constanță al
mediului intern (Claude Bernard, 1859), și în final de homeostazie (W. Cannon,
1929).
Ca neurolog, am urmărit cu interes filiația
ideilor din neurologie și psihiatrie. Puține discipline medicale sunt atât de
bântuite de revoluții conceptuale, de schimbări radicale de interpretare a
diferitelor afecțiuni. Pe de altă parte, datele din tratat sugerează, în plus,
faptul că evoluția cunoașterii în domeniu a permis unor autori să considere că
secolul XXI este secolul neuroștiințelor, și anume a neuroștiințelor
integratoare.
Așa cum rezultă din această lucrare, drumul a
început de la o viziune mistico-magică absolută (Antichitate, Evul Mediu și
prima parte a Renașterii), când se credea că ansamblul maladiilor sistemului
nervos, neurologice și psihice sunt opera încuibării în pacient a unui spirit
malefic, diavolesc. Urmărim apoi constituirea ansamblului anatomiei și
histologiei neurologice din secolele XVII–XX (Th. Willis, Magendie, Bell, K.
Brodmann, G. Fritsch, Ed. Hitzig, R. Y. Cajal, R. Magnus, Ed. D. Adrian, Ch. S.
Sherrington ș.a.). În completare firescă evoluează și Ph. Pinnel, G. Duchenne,
R. Burton, J. M. Charcot, P. Pavlov, E. Kraepelin, J. A. Jackson, C. Golgi, J.
Babinski, A. Marie, Gh. Marinescu, C. Urechia, N. Ionescu-Șișesti, O. Sagar, S.
Drăgănescu, V. Voiculescu ș.a. În fine,
psihiatria evoluează sub ochii cititorului de la J. Wier, cel care încă din
anii 1563-1568 s-a opus violenței în terapia acordată bolnavilor psihici, la
Ph. Pinel și dinastia „Tuke (Wiliam, Henry, Samuel, Daniel) campionii
tratamentului blând“. În fir continuu, bine argumentat, am putut urmări apoi
evoluția psihiatriei și mai ales marile progrese terapeutice obținute prin
introducerea în secolul XX a medicației psihotrope.
In afară de contribuția științifică de
excepție, relevată în acest mare tratat original, trebuie să remarcăm faptul că
toți marii istorici ai medicinii din țara noastră subliniază contribuția
românească în zona în care ne aflăm, de care au beneficiat secole, și mai ales
în secolul XIX și XX, țările vecine, față de organizarea și dezvoltarea
științelor și practicii medicale. Autorul demonstrează încă o dată capacitatea
de sinteză față de un imens sistem informativ. O asemenea lucrare n-ar trebui
să lipsească din biblioteca medicilor români și îmi exprim părerea că tratatul
trebuie, prin bogăția sa de date, să fie tradus într-una din limbile de largă
circulație.
