A trebuit să treacă ceva vreme până să fiu capabilă să scriu aceste
rânduri fără a izbucni în plâns, fiindcă, deşi rezistenţa mea la jigniri la
locul de muncă a fost deseori încercată de-a lungul timpului, nu am reuşit să
câştig încă imunitate faţă de umilinţă, singurul antidot găsit fiind demisia.
Îndemnul lui Gabriel Diaconu din articolul „Acuz!“ (nu îl cunosc, felicitări
pentru atitudine) m-a făcut să am curaj să vorbesc despre lucruri care nu
trebuie spuse şi, mai ales, public.
Da, sunt un
exemplu concret de victimă a unui „satrap medical provincial“, care înţelege să
conducă o secţie a unei instituţii publice ca pe moşia proprie, dictatorial şi
autocratic, dispreţuind şi umilind subalternii, în raptusuri repetate de ură
viscerală, agresiune şi violenţă, într-un limbaj care compromite calitatea de
intelectual pe care orice absolvent de Medicină ar trebui să o aibă.
Sunt – mai exact
am fost, timp de 24 de ani – angajată a Spitalului Judeţean Vâlcea, în
specialitatea cardiologie, pe care am dobândit-o greu, prin ani de trudă, renunţare
şi sacrificii, nu datorită unui IQ scăzut – contraargument sunt zecile de premii
întâi de la şcoală, admiterea per primam la Facultatea de Medicină din
Cluj-Napoca, cu media 9,48, absolvirea acesteia în anul 1985, cu media 9,82,
admiterea la primul secundariat naţional, după Revoluţie, în specialitatea
cardiologie, Policlinica nr. 2 Râmnicu Vâlcea, absolvirea secundariatului la
Institutul „C. C. Iliescu“, cu media 9,64, obţinerea titlului de medic primar
cinci ani mai târziu, susţinerea cu medii mari a celor trei examene (de ce
trei, „prietenul“, şef de secţie, ştie de ce) pentru accederea în secţia
cardiologie, în urmă cu zece ani –, ci pentru că este o specialitate grea, iar
eu, urmare a unui dat genetic, sunt un om foarte responsabil, cu o conştiinţă
exagerată a datoriei, care face ca lucrurile grele să fie şi mai grele. Dacă stăpânirea
cardiologiei a fost grea, profesarea ei în condiţiile sistemului sanitar
românesc a fost şi mai grea – volumul imens de muncă, dificultatea extremă a
cazurilor, precaritatea resurselor materiale, stresul zilnic, zbuciumul pentru
nenumăratele urgenţe, miile de nopţi de veghe şi nesomn, sfidând limita
rezistenţei biologice, toate au putut fi depăşite prin satisfacţia salvării vieţilor
bolnavilor. Dar teroarea exercitată periodic de şeful de secţie („de ce ai
internat, de ce ai trimis, de ce ai doi bolnavi în terapie intensivă, de ce, de
ce?“), gratuită, nejustificată, umilitoare şi, aş zice, chiar batjocoritoare
(„cum ai îndrăznit să pui un bolnav în salonul meu, fir-ai a dracu’“) m-a
învins, aşa încât am recurs la singurul gest demn: acela al demisiei.
Aşadar, sistemul
sanitar din România îşi sacrifică proprii angajaţi (experienţa acumulată în 24
de ani de practică medicală nu poate fi în niciun fel desconsiderată şi nici
repede înlocuită) pentru a satisface setea de putere, delirul de grandoare al unor
şefi de secţie care se proclamă zei locali, ce emit „indulgenţe papale“ pentru
a permite unor medici să lucreze într-o secţie vremelnic condusă de ei.
Secretul
succesului (a se citi liniştea de la locul de muncă, indispensabilă desfăşurării
actului medical)? Posibil „tainul“, considerat cuvenit din greşit presupusele
„satisfacţii“ rezultate din internarea bolnavilor.
Este o realitate
foarte tristă şi foarte gravă, care a fost posibilă şi din cauza acceptării
prin non-implicare a celor îndrituiţi să vegheze la respectarea „sănătăţii şi
securităţii în muncă, a demnităţii şi conştiinţei angajaţilor“ (Codul Muncii,
Legea 53/2003, cap. II, art. 6 şi 8), recte a conducerii Spitalului Judeţean
Vâlcea, care nu a considerat necesar nici măcar să analizeze situaţia.
De altfel,
celeritatea cu care conducerea Spitalului a răspuns cererii formulate de şeful
de secţie, la două zile după demisia mea, pentru trimiterea spre aprobare de
către Consiliului Judeţean a postului devenit liber, reprezintă pentru mine
încă un gest de sfidare, iar pentru medicul în cauză, probabil, „o felicitare“
pentru acest tip de comportament (conform versetului biblic: „Ţine-o tot aşa, eşti
pe calea cea bună“). Tăcerea plină de laşitate a colegilor, politica de omerta
a conducerii spitalului, de: n-am auzit, n-am văzut, „ce haine frumoase are
împăratul“ este foarte periculoasă, permiţând statuarea ca normal a gravelor
abateri comportamentale ale şefului de secţie. Pentru că împăratul este gol,
domnilor, şi ar trebui sfătuit (măcar atât!) să se acopere cu hainele
bunei-cuviinţe şi ale respectului faţă de cei din jur, „albinele lucrătoare“
din secţie – doctoriţe, asistente şi infirmiere – pe care nu le-a apărat nimeni
vreodată de furiile paroxistice ale şefului de secţie.
Ce rost are
acest text? Poate că şeful de secţie va afla că i-am fost alături, ca şi ceilalţi
colegi, subliniez, alături şi nu împotrivă şi nici măcar în competiţie
profesională, întru bunul mers al lucrurilor din secţie, iar conducerea
spitalului, că, dacă va continua să ascundă gunoiul sub preş, va pierde, rând
pe rând, toţi angajaţii spitalului. În final, nou-venitului în Secţia
cardiologie şi tinerilor absolvenţi de Medicină, intraţi în sistemul sanitar
românesc, le transmit atât de potrivita şi actuala atenţionare a lui Dante, din
Infernul: „Lasciate ogni speranza, voi q’entrate“. Totuşi, succes!
