Discuțiile în contradictoriu asupra
vaccinării au existat dintotdeauna, începând cu detractorii variolizării din
secolul XVIII, în Franța, care se opuneau enciclopediștilor, apărători ai
inoculării. Cu toate astea, recent, situația a luat amploare în multe țări. În
PubMed, până în 2015, o căutare după cuvintele-cheie „vaccine refusal”
găsea 572 de articole, din care 505 între 2000 și 2015 și numai 67 pentru
perioada 1969–1999. Rezultatele unui studiu finanțat de OMS, din 2016, arată că
41% din francezi au reticențe vizavi de vaccinare, iar 17% au dubii în privința
eficacității acestora. Situația nu se schimbă radical când vine vorba de medici
și personal paramedical. Deși există vaccinuri sigure, recomandări clare ale
experților și o țintă a Consiliului Uniunii Europene de acoperire vaccinală de
75% în spitale, nivelul de vaccinare împotriva gripei nu depășește 32% în Europa
(1).
Protecția personală este un important
resort al comportamentului uman. În ce privește vaccinarea, decizia e luată
după cântărirea riscului de infecție și a celui de apariție a unor efecte
adverse. Percepția riscului nu e neapărat reflecția unor dovezi științifice și
depinde de educație, cultură, experiență și discursul mediatic dominant.
Beneficiul unui vaccin este strict personal
dacă previne o boală fără să influențeze transmisia ei, cum este cazul
vaccinului împotriva tetanosului sau al celui împotriva tuberculozei. Pentru
majoritatea celorlalte (difterie, rujeolă, pneumococ, meningococ etc.),
beneficul este personal și colectiv, în sensul în care modifică transmisia
bolii. În acest caz, vaccinul oferă prilejul unei fapte bune pentru comunitate.
Cu cât sunt mai mulți oameni vaccinați într-o populație, cu atât boala se
răspândește mai greu. Copiii prea mici sau oamenii bolnavi care nu pot fi
vaccinați vor fi protejați de boală de imunitatea colectivă.
Oamenii decid, într-adevăr, să se vaccineze
dacă alții pot să beneficieze, însă numai dacă riscul personal perceput este
suficient de scăzut. Într-un studiu realizat în Germania, oamenii aveau
tendința să accepte vaccinarea dacă exista un interes colectiv numai atunci
când costurile (de timp și bani) erau scăzute (2).
E interesant de observat aici motivarea
personalului medical față de două vaccinuri: împotriva hepatitei B și gripei.
Avantajele vaccinării contra hepatitei B sunt în primul rând personale, pe când
cele împotriva gripei țin mai degrabă de protecția pacienților. Un studiu
recent, realizat în Germania, arată că rata de vaccinare împotriva hepatitei B
printre studenții la medicină este mult mai mare decât cea pentru gripă (87%
vs. 35%), deși amândouă vaccinurile sunt opționale (3).
Să luăm acum exemplul poliomielitei:
datorită unei bune acoperiri vaccinale, probabilitatea contractării virusului
în cele mai multe țări este aproape de zero. Riscul subiectiv de reacții
adverse e adesea mai mare de zero, și în felul acesta apar dileme sociale în
care interesele personale par să fie în conflict cu interesele de grup. „Daca
nu mă vaccinez, beneficiez de imunitatea colectivă împotriva virusului și nu mă
expun reacțiilor adverse”, își spun unii.
Exemplele de mai sus sunt elemente
constitutive ale unei atmosfere sociale occidentale marcate de individualism.
Vrem să-i ajutăm pe alții numai dacă nu ne costă mare lucru. De asemenea,
amploarea pe care o capătă mișcările „vaccino-sceptice” e paralelă scăderii
încrederii populației în industria farmaceutică. În ultimii 30–40 de ani,
interesul pentru pacient a fost înlocuit treptat de interesul financiar al
acționarilor din industrie (4). Astfel, distrugerea structurilor intelectuale
și instituționale de solidaritate, cultul individualității și legea profitului
sunt în spatele dezvoltării mișcărilor antivaccin.
