„Prin trecut, spre viitor“ – această deviză
figurează pe pagina de gardă a cărţii doctorului Arghir Ciobotaru, „Sănătatea la români. Sistemul celor III
orânduiri“ publicată recent (2013, la Editura Academia de Ştiiinţe
Medicale). Cartea m-a surprins şi captivat în acelaşi timp şi, dacă ar trebui să
o caracterizez în doar două cuvinte, acestea ar fi „luciditate“ şi „realism“.
După care aş menţiona pledoaria pentru reformă, limpezimea gândirii, pertinenţa
rapelului istoric şi buna cunoaştere, din interior, a sistemului medico-sanitar văzut prin prisma unui practician cu
experienţă. Nu este nicio noutate
faptul că România se plasează pe ultimul loc în Europa la aproape toţi
indicatorii stării de sănătate a populaţiei, în ciuda faptului că acest sector
a primit fonduri care s-au dublat la fiecare câţiva ani, şi asta fără ca
declinul să poată fi stopat. Nu banii reprezintă principala problemă, ci modul
în care este concepută politica de sănătate, scurgerile de fonduri în diverse găuri
(buzunare) negre fiind enorme şi necontrolate. Autorul nu şi-a propus însă o
analiză a modului în care se cheltuiesc fondurile alocate sănătăţii – astfel de
anchete sunt apanajul Parchetului – ci să prezinte un plan coerent de ieşire
din criză prin reforme adecvate, şi nu pseudoreforme, care, şi acelea, sunt mai
degrabă mimate.
România a acumulat, sub trei orânduiri, o
considerabilă experienţă în domeniul circumscripţiilor medicale teritoriale,
indispensabile mai cu seamă în mediul rural. Medicul de teritoriu, ca şi
preotul sau învăţătorul, cunoaşte mai bine decât oricine populaţia care îi este
încredinţată. Trăitor în zona respectivă, el asigură inclusiv urgenţele, alături
de asistenţa medicală curentă, dar, lucru extrem de important, face opera
preventivă. După instalarea la putere a lui Ion Iliescu, cu rerepetare de
mandate de preşedinte ce păreau interminabile, ministrul Iulian Mincu, necunoscător
al „României profunde“, a iniţiat şi dus până la capăt catastrofala măsură a
desfiinţării circumscripţiilor medicale teritoriale, cu transformarea peste
noapte a medicilor respectivi în aşa-zişi „medici de familie“, o vorbă fără
fond, dinamitând baza organizării medicale. Potrivit autorului, prin „desfiinţarea dispensarelor medicale şi
privatizarea totală a asistenţei medicale primare, statul român a devenit un
spectator cu pretenţii de arbitru, într-o neconvingătoare încercare de
îndeplinire a obligaţiilor de asigurare a stării de sănătate a cetăţeanului
român“. Medicii funcţionează de-acum ca nişte prestatori de servicii privatizaţi
cu totul şi plătiţi (prost) de Casa de Asigurari de Sănătate în baza unui
punctaj complicat, în loc să fie patronaţi şi remuneraţi de Ministerul Sănătăţii.
S-a creat o falie greu de trecut între medicina primară privată şi spitalele
care au rămas de stat, comunicarea dintre cele două sisteme fiind extrem de
greoaie. Spitalele cer şi primesc tot mai mulţi bani, dar oricât s-ar da, aceştia
nu ajung, şi asta deoarece spitalele de stat, îndeosebi marile clinici, sunt
extrem de prost gestionate. Pe de altă parte, medicina primară este mizer
remunerată, medicii părăsesc mediul rural, unde este cea mai mare nevoie. Cât
despre prevenirea îmbolnăvirilor, aceasta nu o mai face nimeni. În absenţa
prevenţiei, bolile se înmulţesc, iar avalanşa pacienţilor colmatează spitalele.
În condiţiile aşa-zisei lipse de paturi de spital, deşi România are cu mult
peste media europeană, bolnavii cu infarct miocardic, de pildă, sunt externaţi
după doar o săptămână sau şi mai puţin, iar mortalitatea creşte considerabil şi
din cauză că nu avem instituţii de recuperare cardiovasculară şi neurologică.
Doctorul Arghir Ciobotaru demonstrează cu limpezime că este imperios necesară
revenirea la medicina primară de stat, teritorializată, singura formă prin care
o politică sanitară coerentă poate fi aplicată în teren, sub controlul MS, de
la vaccinări şi toată cohorta de măsuri preventive, la asigurarea asistenţei
medicale de proximitate, a urgenţelor (serviciile de ambulanţă, SMURD ş.a.
fiind suprasolicitate de pseudourgenţe, înregistrează costuri ridicate,
transportul la spitale făcându-se adesea în mod inutil, iar internarea refuzată
adesea). Cine mai controlează astăzi starea de sănătate a elevilor, mai cu seamă
în mediul rural? În fapt, mai nimeni, lucru inadmisibil. Nu mai avem nici măcar
cabinete stomatologice care să trateze cariile acestor copii, atât de răspândite
şi cu consecinţe atât de grave (evident, şi aici suntem pe ultimul loc în
Europa şi pe cele din urmă locuri din lume).
În analiza istorică pe care o face cu acurateţe,
autorul arată că încă din 1852, „Legiuirea“ prevăzuse încadrarea cu medici (de
stat) a judeţelor ţării. Sistemul s-a dezvoltat mult după unirea principatelor,
prin activitatea lui Carol Davila, Iacob Felix şi Nicolae Kretzulescu. Legea
sanitară din 1876 (pentru Ardeal şi Banat, înaintea Unirii) prevedea
organizarea circumscripţiilor medicale rurale, iar în principate, o lege cu
prevederi similare apare chiar în 1874. În anul 1881 se înfiinţează spitalele
rurale şi serviciul de ambulanţă. Mai amintim Regulamentul pentru serviciul
sanitar rural din anul 1904. La acea vreme se prevedea un medic la 38.000 de
locuitori, dar numărul medicilor creşte rapid. În 1907 se înfiinţează 32 de spitale
rurale. În 1910, circumscripţiile sanitare rurale aveau 15.000 de locuitori. În
1930 erau 1.200 de circumscripţii rurale faţă de 400 în 1918. În sistemul
comunist, repartiţia medicilor în mediul rural era obligatorie, aşa cum este şi
astăzi în Grecia, de pildă.
Nu credem că această valoroasă carte a ajuns
pe biroul ministrului sănătăţii, iar dacă a ajuns am dubii serioase că a fost
citită şi, mai cu seamă, că a fost înţeleasă. În „Comisia de Onoare“ a
Ministerului, cea care „orientează politica de sănătate”, doctorul Arghir Ciobotaru nu şi-a aflat locul, şi
nici nu ştiu dacă ar fi acceptat, de altfel, să stea alături de unii foşti
secretari de partid, adică elementele pe care se baza partidul comunist de
tristă amintire şi care, evident, nu prea se pot desprinde de o mentalitate
învechită şi păguboasă. Păguboasă? Am putea spune mai degrabă dezastruoasă!
Reînfiinţarea sistemului medicinii teritorializate şi de stat, nu private, este
imperios necesară. Aceasta nu exclude nicidecum medicii de familie. Există
medici pentru unele familii, opţiunea este liberă, există şi medici pentru o
singură persoană – Brejnev, de pildă, în deplasările sale era însoţit de 12 şi
chiar de 16 medici personali.
Invităm
televiziunile să se aplece, ca bază de dezbatere, şi asupra sănătăţii la
români, iar cartea doctorului Arghir Ciobotaru, densă, documentată, oferind
soluţii concrete de care ar trebui să se ţină seama, poate servi ca punct de
pornire.
