Când
i-am spus unei jurnaliste care sunt semnele cardinale ale unui episod
depresiv, a remarcat spontan: „Înseamnă că jumătate din colegii
mei de redacție au așa ceva”. Oricât de gingașă ar fi retorta,
fapt e că, necunoscut nouă și trecută deja în vernacularul
contemporan, depresia
s-a încetățenit în vocabula cotidiană a fiecăruia. E morbul
prezentului, un conservant pe care-l găsești mai pe fiecare articol
din raft. Pentru înaintașii noștri, vezi Suțu, Marinescu sau
Obregia, cei care au teoretizat despre boala
depresivă,
mai întâi nevroză/psihoză și-apoi pateticul „tulburare”,
acesta să fi fost dezideratul? O zi în care, dimpotrivă, să
vorbim la fiecare pas despre maladia unui secol, unul nu doar la risc
de a-și pierde poezia, dar și să se înece în melancolie?
Zi
după zi, văd oameni cu suferință emoțională. Mai pe toți îi
întreb ce-i aduce la mine. Că doar nu dragul, adaug pe-o buză de
sarcasm. Într-unul din două cazuri, răspunsul e: „Domnule
doctor, cred că am depresii”.
E superb, în subtilitatea lui, acest plural tipic românesc. Câți
ca noi, să aibă nu una, ci cât mai multe. Dar nu de fudulie, cât
de rușine, precum ardeleanul, care, întrebat odată dacă are SIDA,
a răspuns: „Doar un pic, pe fund”, nu cumva să se afle că
habar n-avea ce înseamnă acronimul.
Luată
în serios, boala are magie, are mister, are ceva din vechea lume a
medicinii. Luată în fapt, așa cum au făcut pastorii ultimului
sfert de veac prin ulița devenirilor noastre, e o bagatelă. Un ceva
care ține de periferie, de moft, de hachițe. Nu știu foarte mulți
confrați – și includ câțiva psihiatri – care s-o vadă în
fapt pentru ceea ce este. Și asta tocmai pentru că, aparent, atât
de mulți oameni dimprejur au ajuns să umble ca striga prin târg.
Fără scop, fără vreo plăcere, fără să le pese sau fără să
se bucure, pendulează între casă și serviciu, între copii și
televizor, între televizor și pat, între conjugal și secretele
patului. Dispoziția depresivă, tristețea fără cauză,
amărăciunea în exces, iritabilitatea până la paroxismul furiei,
absența plăcerii sau regretul vremii prin trecut, somnul făcut
fragmente și sufletul apăsat, toate sunt ubicue. Cauza, afli la
orice colț de stradă, e „vremurile care le trăim (sic!)”. E un
paradox, până la urmă nu sunt printre cele mai rele, dar reputația
lor e grosolană. Dintr-atâtea colțuri vine vântul rece al
nesiguranței, unul de spulberă om de comunitate. Cognomenul
„depresie” n-ar mai ajunge. De-aici pluralul. Noi, dragă
domnule, avem atâtea motive, nenumărate tristeți provinciale,
încât musai să apelăm la apelativul mai larg.
Și,
pe cât de fatalistă este exprimarea, până la urmă, pe-atât de
puțin e văzută în splendoarea-i modelată – mai întâi
biologic, apoi psihologic și, în cele din urmă, social. Pentru
medicul de formație carteziană, e ori aritmie, ori nu e. Ori e
depresia boală, ori nu e. Și, dacă omul e apatic, melancolic sau
întors pe dos, agitat, dar n-avem o coerență sindromală la toate
anterioare, există mereu o pubelă la îndemână – una apsihologiei.
Cu ce s-o ocupa psihologia nu-i foarte clar nici măcar pentru
psihologi, căci prin stuf, prin boschet, prin formularea teoretică
există o multitudine de explicații, unele mai fistichii decât
celelalte. Și, dacă nici psihologii nu se pun de-acord, e
cvasiobligatoriu că, în sărăcie, în marasm, în nemernicia
câinoasă a cătușei dată de punga de pufuleți, unică bucurie
vesperală, depresia devine obligatorie. Săracii sărmani, păi cum
să nu fie „terminați la psihic”? Observația nu face decât să
sublinieze fantezia colectivă, că dacă omu-i bogat, are buricul
fin și burdihanul plin, n-ar avea „motive” să fie deprimat. Or,
adevărul e că am văzut și săraci fără depresie, și bogați
bocnă de hipertimic-negativi. Și asta pentru că, dacă am proiecta
dimensiunile acestui imens morb pe firmamentul gândirii noastre
semiologice, standardul de viață e doar o stea din galaxie. Sunt
atâtea altele, multe și mult mai cu luci pe străluci, unele care
țin de triade cognitive (vezi Beck și gândurile negre despre sine,
alții și lume) sau de biomarkeri anume eluzivi (vezi nu doar eterna
serotonină, dar și – mai nou – anumite interleukine implicate
în răspunsul inflamator). Și vocea de casandră a lui Gordon
Parker, unul din marii teoreticieni ai tulburării depresive majore,
care aduce perpetuu aminte că, fără o bună definiție a bolii,
dacă facem din depresie un fel de gunoi, n-avem cum s-o tratăm
altfel decât cu gunoaie.
Când
Organizația mondială a sănătății propune, recent, că depresia
a devenit prima cauză de morbiditate și dizabilitate, merită deci
să te uiți cu atenție la componentele propoziției. În primul
rând, nu depresia „cultural exprimată”, cât boala
depresivă. Cum de-o fi cauză de dizabilitate începi să înțelegi
doar dacă te uiți cu atenție nu doar la determinanți, dar și la
costuri. Și pe la noi prin sat, la noi prin urbe, zilnic statul
pierde niște zeci de milioane de euro prin costuri directe și
indirecte date de scăderea productivității în condițiile unei
populații, care, în anumite zone, are o prevalență a bolii de
30–40%. Omul deprimat n-are resursă să se îngrijească bine de
el, căci îl doare cât de mult nu-i mai pasă, ba mai e și
contagios, căci boala îi dă nu doar un savoir-êtredeficitar
dar și un savoir-faire
privind propria-i condiție, încât unii mai primesc și bani sub
formă de pensii de dizabilitate pentru „tulburare depresivă și
anxioasă mixtă” (faimoasa „pensionită”). Morbiditatea, în
schimb, e buba neagră pe absolut orice altă patologie cu care te-ai
putea întâlni. Nu există taxon actualmente valid, în orice
specialitate, care să nu se intersecteze, fie prin diagnostic, fie
prin prognostic, fie prin resort terapeutic, cu spectrul depresiei,
indiferent că vorbim de o reacție de adaptare a individului
(maladaptativă) ori de subsoluri intermediare.
Pentru
acest adevăr, noi ce-am găsit de cuviință să facem, ca medici?
Pentru „depresiile” românilor, nu doar că am distrus
psihiatria, atât la adulți, cât și la copii și adolescenți. Nu
doar că am împuținat și aproape uitat centrele de cronici, veșnic
suport la sfeșnic și candelă, dar am făcut bucăți psihiatria
comunitară, centrele de sănătate mintală, am umilit profesia
psihologică și-am redus-o la o opincăreală, atât în formația
profesională, cât și în practica ulterioară și apoi am făcut
niște „programe naționale” ca scuză perpetuă la lipsa de
viziune a celor care ne conduc. Avem, actualmente, o țară unde
accesul la servicii e sub 10%, unde continuă să guverneze
strategiile simptomatice, unde reabilitarea și reinserția socială
sunt sub formă de deziderat, unde anunțuri precum cele ale OMS sunt
absolut futile. Pentru că până și conducătorii noștri au
replică, vreodată fi-vor întrebați, cum că „la tăți ni-i
greu, și-am avut și eu depresii mai demult, dar le-am tratat cu
voință și niște ceai de sunătoare”. La trecutu-i mare, mare
viitor.
