În majoritatea cazurilor nici măcar nu ştim cât de departe este etapa finală a înţelegerii. Şi aceasta doar cu condiţia ca startul să vizeze direcţia potrivită (o corectă contextualizare), iar pe etape să nu confundăm umbrele cu imaginea lucrului în sine. În momentul în care facem această confuzie, intrăm definitiv pe calea ruperii totale de realitate, pe calea spre delir. Şi este, astfel, posibil să ajungem la un discurs delirant, chiar dacă nu suntem psihotici. Diferenţa constă în faptul, esenţial, că omul normal este penetrabil criticii şi argumentaţiei, iar psihoticul este impenetrabil. Din punct de vedere al domeniului, orice sector al realităţii poate fi pretext pentru aceeaşi capcană, care nu este a realităţii, ci a minţii noastre. Cunoaşterea parţială a datelor unei probleme se pretează şi ea la concluzii rupte de realitate.
   Astfel, un distins coleg, invitat la un post TV pentru a vorbi despre alimentaţia corectă, la întrebarea reporterului despre realitatea apei minerale şi a apei de robinet, a făcut o afirmaţie stupefiant de „negândită“ până la capăt. Domnia sa afirma că apa minerală „se pune în sticle“ „una după alta“ şi că rareori se verifică „pe loturi” igiena sticlelor, pe când, la uzina de apă, probele se iau din oră în oră, se semnează, se păstrează, se verifică… etc. Deci „beţi, preferenţial, apă de robinet“. În ce constă greşeala? Păi, de la uzina de apă până la robinetul omului, apa trece prin sistemul de aducţie, care este cum este. Am văzut, mi s-a arătat, într-o groapă, ţevi de apă rece, caldă şi canalizare, ruginite, crăpate, zăcânde într-o băltoacă, de unde iar porneau mai departe. Concluzia? Dacă acel coleg ar fi gândit până la capăt, atunci ar fi realizat că analizele lui de la uzina de apă nu au decât o slabă semnificaţie în raport cu ceea ce ajunge la robinetul omului. Dacă ar face măsurători atât la uzina de apă, cât şi la robinetele oamenilor, atunci aplombul domniei sale în afirmaţii ar fi argumentat şi blindat de realitate. Altfel, ceea ce a făcut a fost enunţarea unei concluzii rupte de realitate, predelirantă. În continuare, domnia sa, ca şi alţi invitaţi pe la posturi TV, susţine, dar cu o vehemenţă fanatică, cu intoleranţă şi cu un exclusivism total, vegetarianismul absolut. Necesitatea existenţei în dietă a alimentelor proaspete, a fructelor şi legumelor proaspete o ştiu şi ţăranii, încă de veacuri. Deci, toate bune până aici. Dar, renunţarea la toate celelalte forme de mâncare… „doar leguma crudă“, „este vie“, „pulsează de viaţă“, „doar fructul“… etc…, cu ameninţarea colesterolului, infarctului, cimitirului etc. (încă n-a ajuns să vorbească niciunul despre iad!) este deja un delir academic! Se uită că omul a devenit om, generând societatea şi cultura, abia când a stăpânit focul şi a început să gătească fierbând şi frigând. Se uită că însăşi evoluţia societăţii, culturii şi ştiinţei este paralelă cu rafinarea bucătăriei. Se uită jegăreala efectivă, şi nu visată, a „bunului sălbatic“. Se uită că atunci când omul trăia doar în natură, alimentându-se „natural“, avea durata medie de viaţă de 25–30 de ani, iar azi… Ceea ce este mai deranjant la aceşti domni, docţi şi depozitari de cifre, este că uită de existenţa unei ştiinţe care se cheamă Fiziologie (iar dânşii sunt doctori!). Aceasta ne învaţă că există diferenţă între fiziologia digestiei şi metabolismele omului sănătos şi a acestuia în diversele boli, că există diferenţă, din aceleaşi puncte de vedere, între sugar, copil, adolescent, adult şi bătrân. Mai mult, toate acestea depind de stilul de viaţă şi de munca depusă. Ştiu domniile lor că minerii, care au un extrem de crescut consum de energie, pot mânca zilnic slănină, ani de zile, fără a le creşte colesterolul şi alte cele? Dacă eşti un sedentar, este cu totul altceva! Ce te faci cu unele regimuri dietetice, unde legumele proaspete nu au ce căuta? Când vorbeşti pe un post de televiziune publică te ascultă tot natul. În plus, orice regim alimentar unilateral developează sau dezvoltă vulnerabilităţi, deschizând uşa suferinţei. Omul este un animal omnivor şi nu un ierbivor! Atunci cum poţi da reţete universale tuturor mulţimilor de indivizi atât de diferiţi? Pentru că domniile lor uită, sau nu ştiu că toate adevărurile umane sunt flexibile şi parţial dependente de conjuncturi, în raport cu cele fizice şi chimice. A generaliza parţialitatea unui adevăr, a-l proclama rigid adevărul întreg şi a-l promova în mod absolutist, uneori cu rigiditate fanatică, atunci când este vorba despre un domeniu de preocupări antropologice academice, înseamnă a delira academic. Consider că toate aceste discursuri pot fi numite deliruri academice. Am dat doar două exemple. Fiecare domeniu al medicinii şi al tuturor ştiinţelor antropologice poate înşira astfel de deliruri academice. Ele se adaptează stadiului de etapă al ştiinţelor respective.