Newsflash
OPINII

De la politique avant toute chose

de Dr. Mihail MIHAILIDE - sept. 30 2016
De la politique avant toute chose
    Parodiez în titlu primul vers din poemul lui Paul Verlaine „Art poétique“ (De la musique avant toute chose), impietate tradusă ca „Politica înainte de orice” sau mai presus de toate, inspirat (sau poate, nu, cititorii vor aprecia) de o descoperire a unei scrisori „pierdute” într-un dosar prăfuit de la Arhivele Naționale, care arată că odinioară, ca și astăzi, politicul își spunea cuvântul înaintea dreptului și a valorii. Totuși, parcă nu așa de tare ca acum.
    Dacă privim cu ochii minții în trecut – chiar și nu unul foarte îndepărtat: prima jumătate a secolului al XX-lea – observăm că aceia care își asumau golgota studiului lăsat moștenire de Hippocrates din Cos, odată ajunși pe coama dealului, deveneau fie interniști, fie chirurgi. De aceea poate atestatul de studii încheiate le conferea titlul de doctor în medicină și chirurgie. În raport de aptitudini și temperament, unii urmau să exerseze, precum astăzi – medicii de familie (sau în spitale – pentruboale interne); ceilalți își exercitau harul la masa de operații, practicând o chirurgie „generală“. Cunoașterea din ce în ce mai diversă și aprofundată a fenomenelor biologice și presiunea progresului tehnologic au condus însă rapid la extraordinara arborescență a specialităților, atât a celor medicale, cât și a celor chirurgicale. Iar această diviziune care continuă a avut și are mai întotdeauna beneficii. Uneori însă și pierderi, în ceea ce privește înțelegerea deplină a omului bolnav și a suferințelor sale.
    Și, tot așa, dacă răsfoim cartea de istorie a medicinii, constatăm că medicii adevărați ai perioadei amintite și, până nu demult, așijderea, chiar dacă au înțeles imperativul specializării și și-au prelungit și adâncit studiile necesare domeniului, n-au încetat să vadă doar izolat disfuncția sistemului sau aparatului în care dobândiseră competență, ci neapărat să le integreze în organismul uman văzut în ansamblu. Această viziune holistică a presupus totodată acceptarea influenței și interacțiunii mediului natural înconjurător, a microclimatului profesional și socio-familial, a cutumelor alimentare, a uzului ori abuzului unor substanțe toxice și droguri, a felurilor și cauzelor unor stresuri psihice etc.
    Un astfel de medic complet a fost C. Poenaru Căplescu (1875–1948). El s-a pregătit spre a fi chirurg, a fost medic primar la Spitalul Brâncovenesc, dar activitatea sa ulterioară – nu doar numeroasele sale lucrări publicate ori comunicări la congresele științifice – îl arată preocupat și de rezolvarea unor probleme practice stringente impuse de morbiditatea timpului sau a celor „venite“ din social și tangente medicinii, ori la intuirea obligativității etice a intelectualului de a coborî în forum spre a răspândi în rândul semenilor noțiuni de sanogeneză și de prevenire a bolilor. Solicitând adică acea colaborare medic–pacient la actul prezervării sănătății sau tratamentului bolii, cu șanse de eficacitate și eficiență crescute. Toate acestea ivite fiind, în cazul dr. Poenaru Căplescu, dintr-o minte ageră dispusă permanent la receptarea noului, la inovație și invenție, „importul“ în avantajul țării sale a tot ceea ce constata ca progres în călătoriile de informare și perfecționare în străinătate.
    Unele dintre zăgazurile destule pe care le-a avut de înfruntat în transformarea ideilor sale în fapte au avut drept cauză senescența mentală a unor colegi, nu neapărat legată de vârstă, ci a unora dintre ei cantonați (ca și astăzi, de altfel) în comoditatea conformismului și – după cum vom arăta printr-un exemplu – apolicitianismului.
    La nici 30 de ani (1904), încă secundar al profesorului Thoma Ionescu, efectuează cu succes și cu asentimentul maestrului său, prima anestezie cu stovaină introdusă intrarahidian. Mai târziu, Th. Ionescu va folosi și el stovaina în metoda sa de rahianestezie la nivel înalt (cervical), care – perfecționată – îi va aduce aprecierea confraților americani, numele păstrâdu-i-se în bibliografia tratatelor. Va studia sediul anatomic neobișnuit al apendicelui vermicular (ileocecal), sistematizând simptomatologia bolii în raport de această localizare, formele insolite etiologic de apendicită acută (ex. cele parazitare), și va promova – în unele cazuri – o chirurgie estetică în apendicectomie: cele mai mici cicatrice abdominale, în pofida criticii colegilor E. Juvara, E. Cristide, D. Gerota și I. Făgărășanu. Replica oferită vor fi rezultatele excelente obținute pe un număr de peste o mie de cazuri.
    În Clinica profesorului Th. Ionescu, pe care va avea onestitatea de a o menționa de fiecare dată în lucrări, Poenaru Căplescu realizează, dincolo de intervențiile comune, suturi vasculare (atunci, nu foarte la îndemâna oricui, cazuri de plăgi precordiale dar și cardiace), suturi pulmonare dar și osoase, inovează tipuri de aparate gipsate. Colegii chirurgi i-au apreciat, la vremea respectivă, și cele câteva inovații de tehnică chirurgicală și de instrumentar: „Fractură claviculară stângă, vindecată prin sutură metalică“ (1907); „Pensă nouă, specială pentru hemostaza provizorie a arterei splenice în cursul splenectomiei“ (1908); „Ac (nou) pentru ligaturi duble“(1908); (Noi) proteze, bandaje și aparate pentru fracturi (1910) etc. Poenaru Căplescu publică primul caz de infarct intestinal prin tromboză de trunchi celiac și arteră mezenterică superioară din literatura noastră de specialitate. Va fi șeful serviciului de consultații chirurgicale din policlinica Așezămintelor Brâncovenești (între 1908 și 1913), sursă pentru elaborarea unor noi observații trimise spre publicare la revista „Spitalul“ (unde fusese prim-redactor), „Rev. Științelor Medicale“, „Rev. de Chirurgie”, precum și a unor comunicări la diferite reuniuni medicale interne ori din afara țării. Va susține, cu aprobare ministerială, un curs liber de „Patologie externă și semiologie chirurgicală practică“.
    Dar cea mai îndelungată și fructuoasă perioadă din activitatea sa va fi aceea desfășurată între 1924 și 1939 la Casa Centrală a Asigurărilor de Sănătate, în calitate de chirurg șef al serviciului accidentelor de muncă. Rezultat al experienței căpătate va fi monografia „Accidentele muncei, boale profesionale și asigurări sociale“ (1934, raportor, profesorul Gh. Marinescu, 624 p. și 218 ilustrații), lucrare ce va fi premiată de Academia Română. Prof. dr. Petru Manu îl consideră un precursor al patologiei profesionale și al igienei în timpul muncii, în speță, al accidentelor de muncă. Un trio de autori – prof. dr. Mircea Beuran, prof. dr. B. Duțescu și dr. Rodica Duțescu Zăvoianu –, arată într-o recentă lucrare de iatroistorie că dr. Poenaru Căplescu este unul dintre cei care „au sugerat și sprijinit înființarea «Spitalului de Chirurgie, accidente de muncă și mecanoterapie» din București, ca o soluție pentru o activitate mai eficientă în domeniul asistenței de urgență a accidentelor de orice cauză. Monografia lui Poenaru Căplescu mai sus-amintită nu va fi singura premiată de Academia Română. În 1921, acesta va fi laureatul înaltului for pentru volumul „Parazitologie umană“ (362 p. și 300 de ilustrații, raportor fiind însuși exigentul V. Babeș). Și, ca un detaliu în sprijinul susținerii diversității preocupărilor sale nu numai chirurgicale: încă din timpul studenției va fi admis preparator în laboratorul de zoologie condus de profesorul [Șt. Ș.] Sihleanu (1875–1923). Apoi, din 1907, îl suplinește pe acesta, predând studenților cursul de „Parazitologie umană și de Biologie generală“.
    Dr. Poenaru Căplescu a avut o vocație didactică dovedită.Pentru a-și împlini dorința de a lucra în mediul universitar, va parcurge prin concursuri scara ierarhică tradițională: preparator, asistent, șef de lucrări, docent de semiologie și de patologie chirurgicală (1914), conferențiar la Facultatea de Medicină din București – pentru Accidentele de muncă și asigurările sociale –, conferință atașată însă catedrei de Medicină Legală (1921–1937). Cursului său, dr. Poenaru Căplescu îi adaugă și componenta, cu totul modernă ca viziune, a evaluării restantului capacității de muncă după un accident. Mai târziu, va cere ridicarea „rangului“ conferinței sale, atașată Catedrei de Medicină Legală, la acela de catedră independentă, demersuri făcute mulți ani la rând. Poate că, din pricina acestor insistențe reiterate – era un adevărat luptător pentru afirmarea și concretizarea ideilor sale de noutate și progres –, în anii de după Primul Război Mondial, dr. C. Poenaru Căplescu intră în conflict cu o parte a membrilor Consiliului Facultății de Medicină, cărora atitudinea lui li se părea formulată în termeni nereverențioși. Derapaj deontologic soldat cu hotărârea Consiliului (1937) de a i se înapoia rapoartele, socotite ca neavenite. Și care, poate, sub acest pretext, îl va „costa“.
    Doctorul Poenaru Căplescu a fost foarte activ și în privința scrisului medical. În afara titlurilor unor lucrări deja citate, restul – așa cum se întâmplă în știință (inclusiv în medicină) – e acoperit treptat de uitare, observațiile și lucrările sale statistice pe baza unora dintre acestea pierzându-și actualitatea.Într-o broșură – „Titluri și lucrări”, sursă principală de inspirație a biografilor săi – Poenaru Căplescu își detaliază activitatea, prefațată și de titlurile academice dobândite până în acel moment. Într-o pagină pe internet consacrată prof. agr. dr. Poenaru Căplescu, istoricul și antropologul Adrian Majuru inventariază 21 de comunicări făcute la Academia de medicină din Paris (între 1921 și 1935), șapte la Societatea internațională de chirurgie (1920–1935), patru la congresul consacrat tuberculozei de la Roma, patru la Academia de chirurgie de la Paris (1908–1925), șapte la Congresul internațional pentru accidentele muncii și boli profesionale de la Budapesta, Bruxelles și Frankfurt (1928, 1935, 1938) și 266 de lucrări de medicină și chirurgie publicate în reviste de specialitate din țară și din străinătate sau comunicate la diferite reuniuni profesionale. Trei dintre acestea, apărute în „Revista de Medicină Legală“, atestă preocuparea doctorului Căplescu pentru accidente cu sfârșit tragic, dar și pentru evaluarea restantului profesional după varii situații survenite în timpul sau din cauza muncii: „Medicina legală în câmpul muncii“ (1936); „Accidentele oculare în câmpul muncii, evaluarea incapacității vizuale“ (1937); „Moartea prin înecare în accidentele muncii“ (1938).
    Excelent orator, devenind membru prin vot al Societății Ateneului Român, societate al cărei scop era răspândirea cunoștințelor științifice în rândul populației și, implicit, de educare, prin intermediul unor cursuri și conferințe, dr. Poenaru Căplescu susține 25 de conferințe (Alcool și alcoolism; Bolile omului datorate paraziților interni și externi; Sifilisul și consecințele asupra descendenților; Tutunul și efectele asupra fumătorilor; Tuberculoza; Accidentele muncii; Evoluția chirurgiei; Chirurgia de război; Ereditatea morbidă etc.) –, fără niciun beneficiu material care să-i recompenseze efortul, participă activ la conducerea Societății și chiar instituie un premiu bianual din veniturile proprii, pentru o lucrare științifică și una artistică. Va fi pensionat la 62 de ani. Să fie această retragere timpurie consecința conflictului cu membrii Consiliului Facultății?
    Cercetând diferite surse la Arhivele Naționale (sediul Central), îndeosebi cu privire la Casa Regală a României, am descoperit întâmplător un dosar necercetat până în prezent, din vasta corespondență a Reginei Maria a României – F II 322/1924. În dosar se află o scrisoare autografă de mulțumire a dr. C. Poenaru Căplescu, adresată secretarului particular al Reginei, Gaëtano Denize. Din cuprins se înțelege că doctorul se plânsese Reginei Maria pentru nedreptatea care i se făcuse la promovarea într-un post universitar, pentru care se considera îndreptățit. Și acuza partizanatul politic al Comisiei Facultății. Mai jos, reproduc această scrisoare.
    Gaëtano Denize (1879–1930) deținea postul de secretar particular al Reginei Maria. Fusese funcționar la Domeniile Coroanei, sub conducerea lui Iancu Kalinderu, apoi a lucrat pe lângă Barbu Știrbey. Acesta din urmă i-l recomandase reginei. „Era un om simpatic și manierat“, îl caracterizează Eugen Buhman, „cronicarul“ a patru decenii de monarhie românească.

 

Onorate Domnule Denize,

Vă mulțumesc pentru amabila scrisoare ce mi-ați adresat cu ocaziunea intervențiunei mele pe lângă Majestatea Sa Regina Maria. Am intervenit prea târziu, politica din Facultatea noastră de Medicină aranjase voturile cu mult înainte. Nu credeam ca să fie atâta lipsă de respect pentru o muncă devotată [numai] pentru că sunt liberal și în facultate dictează [grupul] Toma Ionescu – Cantacuzino, cari au voit să aibă un om al lor sigur, căci le trebuia cu orice preț un vot în plus pentru viitor. A fost recomandat un oarecare (sic) Zota, abia eșit de pe băncile școalei. Noi am protestat, mai mulți, așa că va fi adus profesorul Leon de la Iași, contra căruia nu avem nimic de obiectat, fiind un mare învățat. Aveam tot dreptul la Catedra de Patologie Chirurgicală pe care acuma o ține Dr. Daniel (cu Catedra de Ginecologie, la un loc). [Ar fi trebuit] separate cum a fost înainte. Vedeți dar că politica domină totul! De aceea noi am [fost] nevoiț[i] a interveni la timp pentru acea Catedră. Vă mulțumesc încă o dată pentru rândurile ce mi-ați adresat. Cu distinse salutări,

Dr. Poenaru Căplescu, Febr. 1924

 

    Și, pentru a încheia „rotund“, din nou pastișa altui vers al aceluiași poem-program al simboliștilor, „De la musique encore et toujours!“: Politică mereu și întotdeauna!
 
 
 

Notă: Prof. dr. Thoma Ionescu (1860–1926) era fratele omului politic conservator Take Ionescu (1858–1922) – de mai multe ori ministru și prim-ministru al României (1921–1922). În 1908, fondează Partidul Conservator-Democrat al cărui președinte a rămas până la deces.

  


Notă autor:

Bibliografie

1. Biblioteca Documentară de Istoria Medicinii de la INSP București, dosarul Poenaru Căplescu.

2. Mircea Beuran, Benone Duțescu, Rodica Duțescu-Zăvoianu, „Asistența Urgențelor Chirurgicale din București – Certitudini și speranțe“, pp. 62–64, Ed. Academiei Române, București, 2014

3. Petru Manu, „Medicina Muncii“, Ed. Medicală, București, 1975, p.13

4. Dan Setlacec, „Medicina Românească – Medicină Europeană, 1918–1940“, Ed. Humanitas 1998, p. 224.

5.Capitol dintr-o carte în pregătire pentru 2017

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe