Newsflash
OPINII

De la „politica corectă” la sufletul cinstit

de Dan PURIC - mai 5 2017
De la „politica corectă” la sufletul cinstit
     „– Dă-mi lancea, Sancho, să mă lupt, căci, iată, Vrăjitorul ne-a ieșit în cale!
     – Stăpâne, nu-i nici un Vrăjitor, este doar o simplă moară de vânt!
     – Ce te-nșeli, bunul meu Sancho, este chiar Vrăjitorul ce s-a deghizat în moară! Dă-mi lancea să-l înfrunt!”
     Cam în felul acesta a fost dialogul dintre vajnicul Cavaler Rătăcitor Don Quijote de la Mancha, plecat în lume s-o-ndrepte din reaua-i așezare și, mai presus de toate, s-o înfrumusețeze, și credinciosul său scutier, Sancho Panza. Apoi, după cum se știe, bătrânul hidalgo se repezi cu tot curajul și entuziasmul sufletului său neîntinat asupra cumplitului său inamic. Dar vai! Biata lui lance de lemn se frânse la prima atingere cu adversarul acela închipuit, iar căzătura de pe mârțoaga lui fidelă, Rosinanta, fu atât de cumplită, încât cu mare greutate reuși Sancho să-l ridice și apoi să-i oblojească rănile cum se pricepu el mai bine.
     De sute de ani se amuză lumea de isprăvile ridicole și inutile ale bietului Don Quijote și, totuși, paradoxal, în intimitatea ei sufletească, ea are nevoie nu de realitatea contingentă atât de evidentă, cât de acest mare visător care și-a ratat pe rând toate visele de a-ndrepta lumea, dar nicicând vocația.
     „Aici totul este invers!”, exclamă Miguel de Unamuno. Căci Don Quijote poartă cu sine povara sublimă și tragică în același timp a geniului ce poate vedea înainte în timp, străbătut fiind de presimțirea primejdiei ce va să vie. Căci tu, biet Sancho, nu ești decât ochiul mulțimii ce nu vede decât clipa prezentă, fiind orbit de real. Stăpânul tău vede adevărul. Și-atunci ascultă:
     „– Dă-mi lancea, Sancho, să mă lupt, căci, iată, în calea mea a apărut Vrăjitorul cel rău, crud și pervers al comunismului!
     – Stăpâne, nu-i nici un Vrăjitor, ți se pare! Sunt doar zânele bune ale democrației și drepturilor omului!
     – Ce te-nșeli, bunul meu Sancho! Este chiar el, cumplitul și nemilosul Vrăjitor al comunismului, ce s-a deghizat în «dragoste de oameni»! Dă-mi lancea să lupt!”.
     Se pare că ideile remarcabile, despre care Nietzsche spunea că „vin pe vârful picioarelor”, adică discrete și învăluitoare, dar cu forță mare în timp, precum și cărțile de mare calitate îți creează nu numai rarul privilegiu de a-ți lămuri viața, de a-ți fertiliza mintea punând-o la lucru, dar și pe acela de a-ți mări dintr-o dată perspectiva asupra lumii, provocându-ți capacitatea asociativă la sinapse nebănuite până atunci.
     Lucian Blaga observa, cu adâncă finețe a gândirii, că există epoci marcate de ceea ce se poate numi „coexistență stilistică”. Și astfel ne-a dat șansa să aflăm că lumea gândirii lui Leibnitz, bântuită de monade, era paralelă și simultană cu contrapunctul muzicii lui Bach. Și că, mai târziu, în alt timp al lumii acesteia, sculptura lui Rodin, acel vibrant clarobscur în bronz, unde lumina se-ngemănează cu umbra clipind a viu, înmugurea în paralel cu acea discretă și inteligentă filosofie a nuanțelor pe care o moșea Bergson, unde granița inefabilă dintre gândire și intuiție se topea de la sine, făcând loc la ceva mai bun și profund. Iar noi, cei de azi, agățându-ne de gândirea fecundă a lui Lucian Blaga, o facem unealtă de lucru și-o punem să sape după adevăr. Căci, parafrazându-l, am putea spune că există și un alt fel de coexistență, una ce țâșnește fatal din istorieà l’envers și care nu era cariatidă pentru spiritul uman, ci cutremurătoare cădere în păcat și-n moarte.
     Și ce coexistență mai tragică pentru omenirea secolului XX și-nceput de secol XXI poate să fie decât simultaneitatea, în planuri ontologice diferite decât cele ale culturii și spiritului, dar îndreptate convergent spre aceeași fragilă și gânditoare țintă: omul, surprins brusc între două patologii ale secolului, una în plan social – comunismul – și cealaltă în planul organic – cancerul?! Căci, iată, așa cum există dorința ca această lume să fie înălțată prin spirit întru desăvârșirea ei, există și replica nefastă a unei alte categorii de oameni ce nu suportă organic ca omenirea aceasta să se echilibreze.
     Cancerul este îmbolnăvirea nu a unui singur organ, ci deprimarea întregului metabolism. Ea este boală de tip degenerativ. Se spune că celula canceroasă este nemuritoare, adică moare omul și ea nu moare! Tot astfel, printr-o analogie putem spune: comuniștii au murit, dar comunismul nu! Celula nemuritoare a comunismului trăiește și, iată, a născut alt cancer ideologic și alte biete victime! Aleargă acum celula nefastă, nestânjenită, pe corpul muribund al acestei umanități. Celula tânără rebelă a noii ideologii, țâșnită incredibil din cea defunctă, cu puteri înmiite, metastazează lumea, devastând întreaga viață și ordine a societății. Și, precum sora ei malignă, nu respectă treptele dezvoltării normale, aruncând lumea în haos, dând totul peste cap și distrugând fulgerător toate centrele de comandă. Gândită bine, ideologia neomarxistă a „politicii corecte” a fost strecurată încet, în doze homeopatice, pe terenul virgin al Americii, ca, apoi, ajunsă nestânjenită la maturitate, să fie revărsată pe corpul total lipsit de imunitate al Occidentului, iar astăzi ne pomenim cu ea agresivă, ispititoare în impostura ei vicleană, nocivă și cu efect letal în timp pentru gena normalității pe organismul sechelar al Europei de Est, cea devastată deja de ciuma comunismului, până în prispa profund creștină a acestui neam românesc, ce și-a împletit parcă într-o surdă durere cumințenia firii cu permanenta nefericire.
     Se știe că, prin 1812, doctorul Jean-Louis Aliber, de la Spitalul Charles Louis din Paris, a făcut o experiență inedită și destul de periculoasă pentru vremea aceea: operând o tumoră malignă de la sânul unei tinere paciente, s-a gândit să facă din ea o emulsie injectabilă, pe care și-a autoadministrat-o, cu un curaj fanatic, alături de alți voluntari care s-au oferit să-l urmeze, curios fiind care vor fi reacțiile organismului sănătos la această cumplită agresare. În afară de o reacție puternică de hipertermie și de o inflamare a zonei injectabile, care a dispărut în câteva zile, nu s-a constatat nimic care să dăuneze sănătății întregului organism. Concluzia a fost una definitivă până în clipa de azi: cancerul nu poate intra brusc într-un corp sănătos. Și, ca lucrul acesta să fie pe deplin confirmat, prin 1953, doctorul Weiss, de la o clinică din Chicago, a făcut același experiment, dar pe bolnavi în fază terminală. Organismul, de data aceasta, n-a mai avut nicio putere de a reacționa, ca în cazul celui sănătos, și boala n-a fost decât accelerată către finalul ei implacabil. Și atunci putem spune că, în cel de-al doilea caz, cancerul găsise deja câmpul organic obosit, predispus la ceea ce se numește „receptivitate morbidă”.
     Și, dacă tot am vorbit despre acele imprevizibile sinapse pe care o carte bună sau o simplă idee ți le pot provoca, am putea spune că lupta împotriva pandemiei „politice corecte” constă tocmai în îngrijirea sănătății câmpului nostru sufletesc. În ținerea în stare de alertă a soldaților ce ne păzesc imunitatea, adică a conștiinței de veghe a neamului. Căci orice clipă de neatenție poate fi fatală. (...)
     Se vrea cu orice preț omul cel nou, înmormântat într-un veșnic prezent, întemnițat în cușca instinctelor sale atavice, fărâmă de neant ce nu va privi cerul nicicând, cărămidă de vid sufletesc ce singură se va zidi în Zidul cel Mare, ridicat între om și om, între om și sufletul lui și – mai cumplit – între om și setea lui de Absolut. (...)
     Diagnosis, spune grecul. Adică „a vedea prin, a cunoaște prin”; și nu altceva face și excelenta echipă de „medici sociali”, autorii acestui manual de conștiință neîntinată*. Căci ei diagnostichează cu precizie, adică văd și, mai ales, întrevăd dincolo de pojghița imposturii „noii democrații” și de inerția omului contemporan, anesteziat de inflația de „drepturi” și lipsit de orice îndatorire, cauzele noii maladii sociale necruțătoare și mai ales câmpul ei de manifestare, total nestânjenit și atât de ocult încurajat. (...)
     În fața oceanului ideologic ce a inundat planeta, peste valurile lui pregătite să zdrobească de stânci orice conștiință neîntinată, se-nalță mica barcă cu suflete cinstite, ce vâslește fără frică împotriva curentului, nădăjduind că, într-o bună zi, această lume naufragiată își va zări țărmul mult așteptat.

 

 

 

*O variantă a acestui text va apărea în volumul „Corectitudinea politică, o ideologie neomarxistă, marxismul cultural – noua utopie” (Editura Reîntregirea, 2017, coord.: A. Dîrlău, I. Bazon, prefața: Dan Puric, postfața: Sorin Lavric)

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe