„– Dă-mi lancea, Sancho, să mă lupt, căci, iată, Vrăjitorul ne-a
ieșit în cale!
– Stăpâne, nu-i nici un Vrăjitor, este doar o simplă moară de vânt!
– Ce te-nșeli, bunul meu Sancho, este chiar Vrăjitorul ce s-a deghizat
în moară! Dă-mi lancea să-l înfrunt!”
Cam în felul acesta a fost dialogul dintre vajnicul Cavaler Rătăcitor
Don Quijote de la Mancha, plecat în lume s-o-ndrepte din reaua-i așezare și, mai
presus de toate, s-o înfrumusețeze, și credinciosul său scutier, Sancho Panza. Apoi,
după cum se știe, bătrânul hidalgo se repezi cu tot curajul și entuziasmul sufletului
său neîntinat asupra cumplitului său inamic. Dar vai! Biata lui lance de lemn se
frânse la prima atingere cu adversarul acela închipuit, iar căzătura de pe mârțoaga
lui fidelă, Rosinanta, fu atât de cumplită, încât cu mare greutate reuși Sancho
să-l ridice și apoi să-i oblojească rănile cum se pricepu el mai bine.
De sute de ani se amuză lumea de isprăvile ridicole și inutile ale
bietului Don Quijote și, totuși, paradoxal, în intimitatea ei sufletească, ea are
nevoie nu de realitatea contingentă atât de evidentă, cât de acest mare visător
care și-a ratat pe rând toate visele de a-ndrepta lumea, dar nicicând vocația.
„Aici totul este invers!”, exclamă Miguel de Unamuno. Căci Don Quijote
poartă cu sine povara sublimă și tragică în același timp a geniului ce poate vedea
înainte în timp, străbătut fiind de presimțirea primejdiei ce va să vie. Căci tu,
biet Sancho, nu ești decât ochiul mulțimii ce nu vede decât clipa prezentă, fiind
orbit de real. Stăpânul tău vede adevărul. Și-atunci ascultă:
„– Dă-mi lancea, Sancho, să mă lupt, căci, iată, în calea mea a apărut
Vrăjitorul cel rău, crud și pervers al comunismului!
– Stăpâne, nu-i nici un Vrăjitor, ți se pare! Sunt doar zânele bune
ale democrației și drepturilor omului!
– Ce te-nșeli, bunul meu Sancho! Este chiar el, cumplitul și nemilosul
Vrăjitor al comunismului, ce s-a deghizat în «dragoste de oameni»! Dă-mi lancea
să lupt!”.
Se pare că ideile remarcabile, despre care Nietzsche spunea că „vin
pe vârful picioarelor”, adică discrete și învăluitoare, dar cu forță mare în timp,
precum și cărțile de mare calitate îți creează nu numai rarul privilegiu de a-ți
lămuri viața, de a-ți fertiliza mintea punând-o la lucru, dar și pe acela de a-ți
mări dintr-o dată perspectiva asupra lumii, provocându-ți capacitatea asociativă
la sinapse nebănuite până atunci.
Lucian Blaga observa, cu adâncă finețe a gândirii, că există epoci
marcate de ceea ce se poate numi „coexistență stilistică”. Și astfel ne-a dat șansa
să aflăm că lumea gândirii lui Leibnitz, bântuită de monade, era paralelă
și simultană cu contrapunctul muzicii lui Bach. Și că, mai târziu, în alt
timp al lumii acesteia, sculptura lui Rodin, acel vibrant clarobscur în bronz, unde
lumina se-ngemănează cu umbra clipind a viu, înmugurea în paralel cu acea discretă
și inteligentă filosofie a nuanțelor pe care o moșea Bergson, unde granița inefabilă
dintre gândire și intuiție se topea de la sine, făcând loc la ceva mai bun și profund.
Iar noi, cei de azi, agățându-ne de gândirea fecundă a lui Lucian Blaga, o facem
unealtă de lucru și-o punem să sape după adevăr. Căci, parafrazându-l, am putea
spune că există și un alt fel de coexistență, una ce țâșnește fatal din istorieà l’envers și care nu era cariatidă pentru spiritul uman, ci cutremurătoare
cădere în păcat și-n moarte.
Și ce coexistență mai tragică pentru omenirea secolului XX și-nceput
de secol XXI poate să fie decât simultaneitatea, în planuri ontologice diferite
decât cele ale culturii și spiritului, dar îndreptate convergent spre aceeași fragilă
și gânditoare țintă: omul, surprins brusc între două patologii ale secolului, una
în plan social – comunismul – și cealaltă în planul organic – cancerul?! Căci, iată,
așa cum există dorința ca această lume să fie înălțată prin spirit întru desăvârșirea
ei, există și replica nefastă a unei alte categorii de oameni ce nu suportă organic
ca omenirea aceasta să se echilibreze.
Cancerul este îmbolnăvirea nu a unui singur organ, ci deprimarea
întregului metabolism. Ea este boală de tip degenerativ. Se spune că celula canceroasă
este nemuritoare, adică moare omul și ea nu moare! Tot astfel, printr-o analogie
putem spune: comuniștii au murit, dar comunismul nu! Celula nemuritoare a comunismului
trăiește și, iată, a născut alt cancer ideologic și alte biete victime! Aleargă
acum celula nefastă, nestânjenită, pe corpul muribund al acestei umanități. Celula
tânără rebelă a noii ideologii, țâșnită incredibil din cea defunctă, cu puteri înmiite,
metastazează lumea, devastând întreaga viață și ordine a societății. Și, precum
sora ei malignă, nu respectă treptele dezvoltării normale, aruncând lumea în haos,
dând totul peste cap și distrugând fulgerător toate centrele de comandă. Gândită
bine, ideologia neomarxistă a „politicii corecte” a fost strecurată încet, în doze
homeopatice, pe terenul virgin al Americii, ca, apoi, ajunsă nestânjenită la maturitate,
să fie revărsată pe corpul total lipsit de imunitate al Occidentului, iar astăzi
ne pomenim cu ea agresivă, ispititoare în impostura ei vicleană, nocivă și cu efect
letal în timp pentru gena normalității pe organismul sechelar al Europei de Est,
cea devastată deja de ciuma comunismului, până în prispa profund creștină a acestui
neam românesc, ce și-a împletit parcă într-o surdă durere cumințenia firii cu permanenta
nefericire.
Se știe că, prin 1812, doctorul Jean-Louis Aliber, de la Spitalul
Charles Louis din Paris, a făcut o experiență inedită și destul de periculoasă pentru
vremea aceea: operând o tumoră malignă de la sânul unei tinere paciente, s-a gândit
să facă din ea o emulsie injectabilă, pe care și-a autoadministrat-o, cu un curaj
fanatic, alături de alți voluntari care s-au oferit să-l urmeze, curios fiind care
vor fi reacțiile organismului sănătos la această cumplită agresare. În afară de
o reacție puternică de hipertermie și de o inflamare a zonei injectabile, care a
dispărut în câteva zile, nu s-a constatat nimic care să dăuneze sănătății întregului
organism. Concluzia a fost una definitivă până în clipa de azi: cancerul nu poate
intra brusc într-un corp sănătos. Și, ca lucrul acesta să fie pe deplin confirmat,
prin 1953, doctorul Weiss, de la o clinică din Chicago, a făcut același experiment,
dar pe bolnavi în fază terminală. Organismul, de data aceasta, n-a mai avut nicio
putere de a reacționa, ca în cazul celui sănătos, și boala n-a fost decât accelerată
către finalul ei implacabil. Și atunci putem spune că, în cel de-al doilea caz,
cancerul găsise deja câmpul organic obosit, predispus la ceea ce se numește „receptivitate
morbidă”.
Și, dacă tot am vorbit despre acele imprevizibile sinapse pe care
o carte bună sau o simplă idee ți le pot provoca, am putea spune că lupta împotriva
pandemiei „politice corecte” constă tocmai în îngrijirea sănătății câmpului nostru
sufletesc. În ținerea în stare de alertă a soldaților ce ne păzesc imunitatea, adică
a conștiinței de veghe a neamului. Căci orice clipă de neatenție poate fi fatală.
(...)
Se vrea cu orice preț omul cel nou, înmormântat într-un veșnic
prezent, întemnițat în cușca instinctelor sale atavice, fărâmă de neant ce nu va
privi cerul nicicând, cărămidă de vid sufletesc ce singură se va zidi în Zidul cel
Mare, ridicat între om și om, între om și sufletul lui și – mai cumplit – între
om și setea lui de Absolut. (...)
Diagnosis, spune grecul. Adică „a vedea prin, a cunoaște prin”;
și nu altceva face și excelenta echipă de „medici sociali”, autorii acestui manual
de conștiință neîntinată*. Căci ei diagnostichează cu precizie, adică văd
și, mai ales, întrevăd dincolo de pojghița imposturii „noii democrații” și
de inerția omului contemporan, anesteziat de inflația de „drepturi” și lipsit de
orice îndatorire, cauzele noii maladii sociale necruțătoare și mai ales câmpul
ei de manifestare, total nestânjenit și atât de ocult încurajat. (...)
În fața oceanului ideologic ce a inundat planeta, peste valurile
lui pregătite să zdrobească de stânci orice conștiință neîntinată, se-nalță mica
barcă cu suflete cinstite, ce vâslește fără frică împotriva curentului, nădăjduind
că, într-o bună zi, această lume naufragiată își va zări țărmul mult așteptat.
*O variantă a acestui text
va apărea în volumul „Corectitudinea politică, o ideologie neomarxistă, marxismul
cultural – noua utopie” (Editura Reîntregirea, 2017, coord.: A. Dîrlău, I. Bazon,
prefața: Dan Puric, postfața: Sorin Lavric)
