Având în vedere rapiditatea cu care se răspândeau veștile proaste despre SARS-CoV-2 la final de iarnă, precum și informaţiile limitate și adeseori contradictorii în baza cărora trebuia să fie luate niște decizii prompte, nu m-am aliniat contestatarilor măsurilor dure luate de autorităţile române, chiar dacă nu mi-au plăcut și chiar m-au prejudiciat serios. Eram toţi buimaci cumva, trebuia făcut ceva și nimănui întreg la simţuri nu-i părea clar ce.

Între timp s-a scurs o jumătate de an de bâjbâială, de cercetare, de experimente, de tras concluzii, fie ele și cumva provizorii. În mod cert, nu mai suntem în situaţia din martie. Am înţeles destul de bine cum cresc șansele de contaminare; unele asumpţii timpurii s-au dovedit mai alarmiste decât în realitate, cum ar fi, de exemplu, capacitatea de contagiozitate prin contact cu suprafeţe infestate; și care sunt modalităţile mai eficiente de protejare împotriva infectării. Altele s-au confirmat.

Am reușit să înţelegem destul de bine care sunt „șansele” de a face boala, cum evoluează ea și care sunt riscurile vitale pe categorii de vârstă și patologii cronice. O bună parte din personal a trecut deja prin infecţie. O bună parte din populaţie, fie că știe sau nu, a trecut deja prin experienţa COVID-19, mai ușor sau mai greu. Au apărut protocoale mai bune pentru pacienţii internaţi. Rămân doar în sfera medicală, nu mai trec în zona economică sau socială.

Am fi putut înţelege mai bine modalităţile de comunicare a diferitelor măsuri și rezultatele lor, dacă cineva și-ar fi bătut capul cu asta. Aici am ratat o bună șansă și acum ne aflăm în faţa unei societăţi distribuite mai mult sau mai puţin uniform între oameni îngroziţi de spaimă și oameni care sfidează orice ordine sanitară.

Gândul care mă încolţește are de-a face cu utilizarea datelor și a contextelor enumerate mai sus. Cât de mult am evoluat din punctul de vedere al administrării răspunsului la pandemie, dincolo de „purtaţi mască, staţi acasă, nu mergeţi acolo sau dincolo”? Așa... toată lumea.

Cum identificăm, discutăm și intervenim proactiv în cadrul grupelor de risc? Cât de mult ţinem în loc generaţii și cohorte de oameni care prezintă riscuri minimale? Cum ajutăm oamenii să separe grupele de risc în momentele-cheie? Cum comunicăm ţintit, cu mesaje (și cu fapte), cu diferite grupe populaţionale? Cum ne protejăm personalul medical aflat la risc și cum ne folosim de cel care a trecut deja prin boală și este acum sănătos? Cum pregătim anchetele (sună puţin cam vertical, dar ăsta le e numele) epidemiologice ca să fie eficiente în prevenirea unor infecţii noi și, mai ales, cu risc? Cum câștigăm lupta cu virusul, cetăţean cu cetăţean, personalizat pe nevoile și circumstanţele lui? Cum încercăm să folosim personalul cu pregătire medicală să funcţioneze la nivelul maxim posibil de competenţă? De exemplu, în Marea Britanie anchetele epidemiologice sunt făcute de oameni instruiţi special în acest scop și care nu sunt epidemiologi.

Săptămâna aceasta mă aștept să ajungem către 5.000 de cazuri (asta se va ști deja la momentul publicării articolului) și către finalul lunii nu e exclus să depășim 10.000. Întrebarea este dacă ne luptăm tot cu armele din primăvară sau anticipăm și noi puţin.

Foto: pixabay.com