Acum exact 200 de ani, în timp ce destinul
Europei era decis de bătălia de la Leipzig, supranumită şi „Bătălia Naţiunilor“
(în fond, cea mai mare confruntare militară din războaiele napoleoniene),
Bucureştiul a avut de dus o altă luptă îngrozitoare, cu ciuma bubonică adusă
„cu generozitate“ de cei care l-au însoţit pe domnul fanariot Ioan Vodă
Caragea, în drumul său de la Constantinopol la Bucureşti, în anul de graţie
1812. Teribila molimă a rămas de-atunci cunoscută drept „ciuma lui Caragea“.
În timpul războaielor napoleoniene, în urma
înţelegerii încheiate între ţarul Alexandru I şi Napoleon I, Ţara Românească şi
Moldova s-au aflat sub administraţie militară rusă (1806–1812). Administraţia a
luat însă sfârşit prin încheierea păcii de la Bucureşti şi, începând din mai
1812, legătura dintre principatele dunărene şi Imperiul Otoman a fost
restabilită, precum în secolul 18. Ca pe vremuri…
„Sosirea
acestui domn în Bucureşti a fost semnalul unor mari calamităţi în ţară. Chiar
în noaptea instalării sale, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul
Spirii, a ars până la temelii şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă“, menţionează George
Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri“. Nici nu se stinsese bine focul din
Dealul Spirii, că unul dintre oamenii lui de încredere, venit în anturajul de
la 
Constantinopol, cade la pat, bolnav de ciumă. Epidemia ce s-a desfăşurat
între anii 1812 şi 1814 a izbucnit practic la începutul domniei lui Caragea Vodă
şi a decimat, în următoarele luni, după toate aparenţele, între o treime şi o
jumătate din locuitorii Bucureştiului.
„A
fost în multe rânduri ciumă în ţară – scria Ion Ghica – dar Analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui
Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300
de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare
de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o
casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de
mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort“.
Oripilaţi de perspectiva răspândirii
epidemiei de la porţile Orientului către toată lumea civilizată vestică,
consulii occidentali şi medicii străini stabiliţi la Bucureşti s-au preocupat
atât de aplicarea unor măsuri antiepidemice, aşa cum au existat ele la scara
timpului, cât şi de o evidenţă cât mai realistă a proporţiilor flagelului. Iar
în acest context, se detaşează consulul austriac Fleischhackl, care a dat viu
grai îngrijorării tuturor europenilor ca nu cumva ciuma să se năpustească peste
lumea habsburgică şi de aici direct în inima Occidentului iluminat. Interesant
este faptul că rapoartele consulului austriac arată clar cum ciuma l-a însoţit
pe Caragea Vodă chiar de la Constantinopol, iar panica era deja mare, încă din
momentul apariţiei domnului fanariot la porţile Bucureştiului. Domnitorul a
plecat cu ciuma otomană în desagă şi iată cum istoria este făcută nu numai de
arme, ci şi de microbi.
La 10/22 septembrie 1812, consulul
Fleischhackl, stabilit încă la Sibiu (Hermannstadt), raporta la Viena
principelui von Metternich că ciuma bântuia deja la Constantinopol. După zece
zile, Fleischhackl dădea noi ştiri privind intensitatea ciumei din capitala
Imperiului Otoman, unde se înregistraseră până la acea vreme în jur de două până
la trei mii de victime zilnic, şi totodată anunţa ştiri dramatice despre
cazurile de ciumă de la Marea Neagră, de la Odessa. Totodată, în înştiinţarea
de la 27 octombrie/8 noiembrie 1812, el scrie despre intenţia autorităţilor
muntene de a constitui puncte de carantină la Dunăre.
La 14/26 octombrie 1812, Fleischhackl arăta
că izbucniseră deja cazuri de ciumă în suita lui Caragea, aflat încă la
Constantinopol! Cum la Bucureşti el era aşteptat în două săptămâni, vestea
teribilă duce la constituirea a şapte puncte de carantină la Dunăre, puncte
prin care trebuiau să treacă nu numai pământenii, ci şi otomanii, fără diferenţă.
Ciumă, ne-ciumă, moartea nu face compromisuri.
Sosit la Bucureşti, lucidul consul
Fleischhackl raporta deja îngrijorat, la 23 noiembrie/5 decembrie 1812, despre
izbucnirea primelor cazuri de ciumă în satul Bragadiru din judeţul Teleorman şi
îşi exprima îndoiala privind severitatea măsurilor profilactice luate de
autorităţile munteneşti, adică româneşti. El semnala faptul că Ioan Caragea se
oprise deja în carantina de la Plătăreşti, dar şi faptul că membri ai suitei
sale apăruseră deja în Bucureşti, fapt ce a creat un pericol epidemic real (ţinând
cont şi de faptul că încă de la Constantinopol izbucniseră cazuri de ciumă
printre însoţitorii domnului). Zece zile mai târziu, consulul habsburgic se
arată însă mai liniştit, raportând că nu se înmulţiseră cazurile de la
Bragadiru.
Numai că situaţia se agravează dramatic la
Bucureşti. La mijlocul lunii iunie 1813, s-a creat un adevărat cordon de pază
spre Dunăre, apoi s-a întărit supravegherea drumului spre Bucureşti, s-a făcut
o catagrafie a celor care circulau in afara Bucureştiului, s-a numit un al
doilea epistat – administrator al lazareturilor, s-au numit şi epistaţi de
mahalale şi s-a completat numărul cioclilor. Vara lui 1813 a fost una a „sfârşitului
lumii“.
Cum epidemiile de ciumă reveneau constant,
în medie o dată la zece ani, în secolul al 18-lea s-a înfiinţat „breasla
cioclilor“. Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi să-i
îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte şi
despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei. Potrivit istoricului Ion
Ghica, aceştia erau însă nişte netrebnici: „Când
treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de a arunca zdrenţe rupte de la
ciumaţi ca să răspândească contagiunea“. În plus, chiar dacă riscau
pedeapsa cu moartea, „îi omorau pe ciumaţi
pe drum sau îi îngropau de vii, ca să nu se mai ostenească cu transportul lor
la spital“. Un episod „inedit“ al acelor vremuri s-a regăsit în raportul
unui cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15
morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât
cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă“.
S-au închis barierele oraşului, s-au dat
dispoziţii pentru spălarea banilor în oţet şi s-au interzis bâlciurile de orice
fel. Şi cu toate acestea nimic nu a putut împiedica teribila epidemie să ucidă
Bucureştiul, zi de zi, şi asta într-o proporţie teribilă. În timp ce Vodă
Caragea şi boierii săi au fugit (evident!) din calea epidemiei încă de la
izbucnire, adică încă din 13 decembrie 1812, bucureştenilor de rând li s-a
„permis“ să părăsească oraşul abia după 1 august 1813. O adevărată „retragere
napoleoniană“ a domnitorului fanariot…
În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii
încercau să scape de ciumă cu mult alcool, dar şi aici fuseseră impuse interdicţii,
iar cârciumile vindeau, conspirativ, doar prin nişte ferestruici foarte
discrete. În plus, erau şi vracii, care promiteau în zadar că îi salvează pe
ciumaţi dacă vin în contact cu o… broască ţestoasă! Ca şi cum carapacea
bietelor ţestoase ar fi fost o „pavăză bacteriologică“! Şi să nu uităm de
spitalele de ciumaţi, spitalul Dudeşti având un destin important în istoria
ciumei bucureştene.
Fleischhackl ne oferă, în rapoartele sale,
scrise cu exactitate germanică, o evidenţă statistică epidemică, fapt ce ne
permite o evaluare cât de cât obiectivă a gravităţii flagelului. Este meritul
acad. Dan Berindei de a ne oferi această poveste a consulului austriac. Spre
exemplu, între 5/17 şi 9/21 august 1813, Fleischhackl semnala 65 de cazuri de
ciumă şi 28 de morţi; între 9/21 şi 12/24 august, 98 de cazuri şi 45 de morţi;
între 13/25 şi 15/37 august, 44 de morţi, iar între 16/28 şi 19/31 august, 51
de morţi. La 13/25 septembrie, consulul Austriei îi anunţa lui Metternich
cazuri de ciumă în casele consulului rus, ale marelui postelnic, ale
secretarului domnesc, ale marelui ban Golescu şi chiar şi la curtea domnească.
Statistica încetării din viaţă a bieţilor ciumaţi bucureşteni devine cu adevărat
apocaliptică: între 19/31 august şi 19 septembrie/l octombrie, deci numai
într-o lună, 711 cazuri; în luna următoare, între 20 septembrie/2 octombrie şi
21 octombrie/2 noiembrie 1813, alţi 707 morţi. O adevărată catastrofă urbană,
cu un domnitor panicat care a „şters-o iepureşte“.
În primele luni ale anului 1814, rapoartele
habsburgice ajung, în sfârşit, să demonstreze evidenta scădere în intensitate a
epidemiei. Ultima statistică, referitoare la perioada 18/30 decembrie 1813 – 26
decembrie/7 ianuarie 1814, este trimisă de Fleischhackl lui Metternich la 27
decembrie/8 ianuarie 1814, când se vorbeşte de 71 de morţi. Gerul năprasnic de
la începutul anului 1814 se pare că a mai domolit din virulenţă. În lunile următoare,
rapoartele ţin să semnaleze şi o mai temeinică organizare a combaterii
flagelului. Iar la 4/16 aprilie 1814, consulul austriac din Bucureşti anunţa cu
precizie că, în ultimele trei zile, nu murise decât o singură persoană. Finit coronat opus!
La 11/23 aprilie, Fleischhackl raporta „cea
mai bună stare de sănătate“ în „întreaga Ţară Românească“, fapt ce l-a
determinat să schimbe formula de avertizare din paşapoarte prin simpla menţionare
a faptului că „de multă vreme nu se constatau decât rare cazuri de ciumă“.
Prin acurateţea şi precizia informaţiilor
referitoare la epidemia de ciumă cuprinse în rapoartele consulare austriece,
imaginea pe care o avem privind acest flagel din prima parte a domniei lui
Caragea este, evident, substanţial
completată. Epidemia a fost teribilă, dar totodată este evident că cifrele
indicate de Ion Ghica, în „Din vremea lui
Caragea“, sunt cât se poate de exagerate.Din rapoartele austriece reiese că au pierit în Bucureşti câteva mii de
oameni (în orice caz, mai puţin de 3.000), media nedepăşind niciodată în vreo
lună numărul de 20 de morţi zilnic, şi
asta chiar dacă am presupune că datele statistice transmise la Viena n-ar fi
fost întru totul complete.
Ciuma s-a dus, s-au dus şi fanarioţii. În
orice caz, „cadoul epidemic“ al lui Caragea a contribuit la sfârşitul unei
perioade istorice şi naşterea zorilor modernităţii româneşti. Dar, după 200 de
ani, a rămas ceva din această poveste morbidă: latenţa autorităţilor şi nesăbuinţa
domnitorului, care putea să rămână la Constantinopol până la eradicarea
epidemiei otomane. Epidemia duplicităţii politice rămâne însă la noi mereu
actuală: am ajuns de la ciuma lui Caragea la ciuma lui… Caragiale!
