Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

De la Bătălia Naţiunilor la ciuma lui Caragea

Viața Medicală
Prof. dr. Octavian BUDA luni, 30 decembrie 2013
   Acum exact 200 de ani, în timp ce destinul Europei era decis de bătălia de la Leipzig, supranumită şi „Bătălia Naţiunilor“ (în fond, cea mai mare confruntare militară din războaiele napoleoniene), Bucureştiul a avut de dus o altă luptă îngrozitoare, cu ciuma bubonică adusă „cu generozitate“ de cei care l-au însoţit pe domnul fanariot Ioan Vodă Caragea, în drumul său de la Constantinopol la Bucureşti, în anul de graţie 1812. Teribila molimă a rămas de-atunci cunoscută drept „ciuma lui Caragea“.
   În timpul războaielor napoleoniene, în urma înţelegerii încheiate între ţarul Alexandru I şi Napoleon I, Ţara Românească şi Moldova s-au aflat sub administraţie militară rusă (1806–1812). Administraţia a luat însă sfârşit prin încheierea păcii de la Bucureşti şi, începând din mai 1812, legătura dintre principatele dunărene şi Imperiul Otoman a fost restabilită, precum în secolul 18. Ca pe vremuri…
   „Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul unor mari calamităţi în ţară. Chiar în noaptea instalării sale, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până la temelii şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă“, menţionează George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri“. Nici nu se stinsese bine focul din Dealul Spirii, că unul dintre oamenii lui de încredere, venit în anturajul de la Constantinopol, cade la pat, bolnav de ciumă. Epidemia ce s-a desfăşurat între anii 1812 şi 1814 a izbucnit practic la începutul domniei lui Caragea Vodă şi a decimat, în următoarele luni, după toate aparenţele, între o treime şi o jumătate din locuitorii Bucureştiului.
   „A fost în multe rânduri ciumă în ţară – scria Ion Ghica – dar Analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort“.
   Oripilaţi de perspectiva răspândirii epidemiei de la porţile Orientului către toată lumea civilizată vestică, consulii occidentali şi medicii străini stabiliţi la Bucureşti s-au preocupat atât de aplicarea unor măsuri antiepidemice, aşa cum au existat ele la scara timpului, cât şi de o evidenţă cât mai realistă a proporţiilor flagelului. Iar în acest context, se detaşează consulul austriac Fleischhackl, care a dat viu grai îngrijorării tuturor europenilor ca nu cumva ciuma să se năpustească peste lumea habsburgică şi de aici direct în inima Occidentului iluminat. Interesant este faptul că rapoartele consulului austriac arată clar cum ciuma l-a însoţit pe Caragea Vodă chiar de la Constantinopol, iar panica era deja mare, încă din momentul apariţiei domnului fanariot la porţile Bucureştiului. Domnitorul a plecat cu ciuma otomană în desagă şi iată cum istoria este făcută nu numai de arme, ci şi de microbi.
   La 10/22 septembrie 1812, consulul Fleischhackl, stabilit încă la Sibiu (Hermannstadt), raporta la Viena principelui von Metternich că ciuma bântuia deja la Constantinopol. După zece zile, Fleischhackl dădea noi ştiri privind intensitatea ciumei din capitala Imperiului Otoman, unde se înregistraseră până la acea vreme în jur de două până la trei mii de victime zilnic, şi totodată anunţa ştiri dramatice despre cazurile de ciumă de la Marea Neagră, de la Odessa. Totodată, în înştiinţarea de la 27 octombrie/8 noiembrie 1812, el scrie despre intenţia autorităţilor muntene de a constitui puncte de carantină la Dunăre.
   La 14/26 octombrie 1812, Fleischhackl arăta că izbucniseră deja cazuri de ciumă în suita lui Caragea, aflat încă la Constantinopol! Cum la Bucureşti el era aşteptat în două săptămâni, vestea teribilă duce la constituirea a şapte puncte de carantină la Dunăre, puncte prin care trebuiau să treacă nu numai pământenii, ci şi otomanii, fără diferenţă. Ciumă, ne-ciumă, moartea nu face compromisuri.
   Sosit la Bucureşti, lucidul consul Fleischhackl raporta deja îngrijorat, la 23 noiembrie/5 decembrie 1812, despre izbucnirea primelor cazuri de ciumă în satul Bragadiru din judeţul Teleorman şi îşi exprima îndoiala privind severitatea măsurilor profilactice luate de autorităţile munteneşti, adică româneşti. El semnala faptul că Ioan Caragea se oprise deja în carantina de la Plătăreşti, dar şi faptul că membri ai suitei sale apăruseră deja în Bucureşti, fapt ce a creat un pericol epidemic real (ţinând cont şi de faptul că încă de la Constantinopol izbucniseră cazuri de ciumă printre însoţitorii domnului). Zece zile mai târziu, consulul habsburgic se arată însă mai liniştit, raportând că nu se înmulţiseră cazurile de la Bragadiru.
   Numai că situaţia se agravează dramatic la Bucureşti. La mijlocul lunii iunie 1813, s-a creat un adevărat cordon de pază spre Dunăre, apoi s-a întărit supravegherea drumului spre Bucureşti, s-a făcut o catagrafie a celor care circulau in afara Bucureştiului, s-a numit un al doilea epistat – administrator al lazareturilor, s-au numit şi epistaţi de mahalale şi s-a completat numărul cioclilor. Vara lui 1813 a fost una a „sfârşitului lumii“.
   Cum epidemiile de ciumă reveneau constant, în medie o dată la zece ani, în secolul al 18-lea s-a înfiinţat „breasla cioclilor“. Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi să-i îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte şi despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei. Potrivit istoricului Ion Ghica, aceştia erau însă nişte netrebnici: „Când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi ca să răspândească contagiunea“. În plus, chiar dacă riscau pedeapsa cu moartea, „îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau de vii, ca să nu se mai ostenească cu transportul lor la spital“. Un episod „inedit“ al acelor vremuri s-a regăsit în raportul unui cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă“.
   S-au închis barierele oraşului, s-au dat dispoziţii pentru spălarea banilor în oţet şi s-au interzis bâlciurile de orice fel. Şi cu toate acestea nimic nu a putut împiedica teribila epidemie să ucidă Bucureştiul, zi de zi, şi asta într-o proporţie teribilă. În timp ce Vodă Caragea şi boierii săi au fugit (evident!) din calea epidemiei încă de la izbucnire, adică încă din 13 decembrie 1812, bucureştenilor de rând li s-a „permis“ să părăsească oraşul abia după 1 august 1813. O adevărată „retragere napoleoniană“ a domnitorului fanariot…
   În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii încercau să scape de ciumă cu mult alcool, dar şi aici fuseseră impuse interdicţii, iar cârciumile vindeau, conspirativ, doar prin nişte ferestruici foarte discrete. În plus, erau şi vracii, care promiteau în zadar că îi salvează pe ciumaţi dacă vin în contact cu o… broască ţestoasă! Ca şi cum carapacea bietelor ţestoase ar fi fost o „pavăză bacteriologică“! Şi să nu uităm de spitalele de ciumaţi, spitalul Dudeşti având un destin important în istoria ciumei bucureştene.
   Fleischhackl ne oferă, în rapoartele sale, scrise cu exactitate germanică, o evidenţă statistică epidemică, fapt ce ne permite o evaluare cât de cât obiectivă a gravităţii flagelului. Este meritul acad. Dan Berindei de a ne oferi această poveste a consulului austriac. Spre exemplu, între 5/17 şi 9/21 august 1813, Fleischhackl semnala 65 de cazuri de ciumă şi 28 de morţi; între 9/21 şi 12/24 august, 98 de cazuri şi 45 de morţi; între 13/25 şi 15/37 august, 44 de morţi, iar între 16/28 şi 19/31 august, 51 de morţi. La 13/25 septembrie, consulul Austriei îi anunţa lui Metternich cazuri de ciumă în casele consulului rus, ale marelui postelnic, ale secretarului domnesc, ale marelui ban Golescu şi chiar şi la curtea domnească. Statistica încetării din viaţă a bieţilor ciumaţi bucureşteni devine cu adevărat apocaliptică: între 19/31 august şi 19 septembrie/l octombrie, deci numai într-o lună, 711 cazuri; în luna următoare, între 20 septembrie/2 octombrie şi 21 octombrie/2 noiembrie 1813, alţi 707 morţi. O adevărată catastrofă urbană, cu un domnitor panicat care a „şters-o iepureşte“.
   În primele luni ale anului 1814, rapoartele habsburgice ajung, în sfârşit, să demonstreze evidenta scădere în intensitate a epidemiei. Ultima statistică, referitoare la perioada 18/30 decembrie 1813 – 26 decembrie/7 ianuarie 1814, este trimisă de Fleischhackl lui Metternich la 27 decembrie/8 ianuarie 1814, când se vorbeşte de 71 de morţi. Gerul năprasnic de la începutul anului 1814 se pare că a mai domolit din virulenţă. În lunile următoare, rapoartele ţin să semnaleze şi o mai temeinică organizare a combaterii flagelului. Iar la 4/16 aprilie 1814, consulul austriac din Bucureşti anunţa cu precizie că, în ultimele trei zile, nu murise decât o singură persoană. Finit coronat opus!
   La 11/23 aprilie, Fleischhackl raporta „cea mai bună stare de sănătate“ în „întreaga Ţară Românească“, fapt ce l-a determinat să schimbe formula de avertizare din paşapoarte prin simpla menţionare a faptului că „de multă vreme nu se constatau decât rare cazuri de ciumă“.
   Prin acurateţea şi precizia informaţiilor referitoare la epidemia de ciumă cuprinse în rapoartele consulare austriece, imaginea pe care o avem privind acest flagel din prima parte a domniei lui Caragea este, evident, substanţial completată. Epidemia a fost teribilă, dar totodată este evident că cifrele indicate de Ion Ghica, în „Din vremea lui Caragea“, sunt cât se poate de exagerate.Din rapoartele austriece reiese că au pierit în Bucureşti câteva mii de oameni (în orice caz, mai puţin de 3.000), media nedepăşind niciodată în vreo lună numărul de 20 de morţi zilnic, şi asta chiar dacă am presupune că datele statistice transmise la Viena n-ar fi fost întru totul complete.
   Ciuma s-a dus, s-au dus şi fanarioţii. În orice caz, „cadoul epidemic“ al lui Caragea a contribuit la sfârşitul unei perioade istorice şi naşterea zorilor modernităţii româneşti. Dar, după 200 de ani, a rămas ceva din această poveste morbidă: latenţa autorităţilor şi nesăbuinţa domnitorului, care putea să rămână la Constantinopol până la eradicarea epidemiei otomane. Epidemia duplicităţii politice rămâne însă la noi mereu actuală: am ajuns de la ciuma lui Caragea la ciuma lui… Caragiale!


Abonament VM 600x600-01 v3b

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Până la 31 decembrie 2020, ai reducere la prețul abonamentului pe 12 luni și ceva în plus:
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.