Ce
ciudată e această specie în care miliarde de indivizi petrec ore în şir
ascultând diverse succesiuni de sunete fără nicio logică, cărora ei le spun
muzică. Aşa gândeau extratereştrii lucizi şi raţionali descrişi într-o nuvelă
de Arthur C. Clarke şi, probabil, aveau dreptate în privinţa ciudăţeniei
acestui fenomen*. „Noi, oamenii, suntem o specie muzicală la fel de mult pe cât
suntem una lingvistică“, scrie neurologul american Oliver Sacks. „Toţi putem
percepe tonurile, timbrul, armonia şi ritmurile. Integrăm toate aceste elemente
şi construim muzică în minţile noastre folosind părţi diferite ale creierului.
La această structură, în mare parte inconştientă, se adaugă adesea reacţii emoţionale
profunde şi intense“. Deşi o folosim în special ca divertisment, muzica e
importantă pentru specia umană. Pentru că ea îi influenţează consistent
indivizii.
Într-un
studiu publicat în 1995, Gotfried Schlaug şi colab. au demonstrat că la
muzicienii profesionişti corpul calos şi o parte a cortexului auditiv sunt mai
mari decât la oamenii obişnuiţi. Efectul benefic al expunerii timpurii a
cortexului plastic al copiilor la educaţia muzicală intensivă a fost demonstrat
în mai multe studii (primul fiind publicat de Takako şi colab.). Oliver Sacks
concluzionează fără echivoc: „Pentru marea majoritate a elevilor, muzica poate
avea o importanţă educaţională la fel de mare precum cititul sau scrisul“.
Dacă
neuroştiinţele nu au reuşit să desluşească prea mult din mecanismul efectului
produs de melodie asupra cortexului uman, asta nu înseamnă că muzica ar fi un
moft. Muzica este folosită cu succes ca terapie în forme grave de amnezie, în
afazie, în parkinsonism sau în demenţa Alzheimer. Atunci când suntem bolnavi,
muzica ne face bine. Atunci când suntem sănătoşi, ne face şi mai bine.
Festivalul George Enescu îi aduce la Bucureşti pe cei
mai eficienţi „practicanţi“ ai acestei forme de terapie (dr. M. Gh. Călin face
mai jos o trecere în revistă a invitaţilor). Indiferent de partidul aflat la
putere, Guvernul României sprijină de ani buni acest festival, unde ajung să
cânte cei mai buni solişti şi cele mai valoroase orchestre de muzică clasică
din Europa. Iată că până şi obiceiurile atroce ale politicii româneşti au fost
îmblânzite. Într-o societate care a făcut o obsesie din a-şi exhiba cele mai
urâte laturi, faptul că, pentru o lună, centrul capitalei României va fi ocupat
de un eveniment atât de melodic şi de curat este o terapie de care avem mare
nevoie. Avem nevoie să repunem lucrurile frumoase la locul pe care, nemeritat,
l-au pierdut: pe prima pagină.
*Oliver Sacks, Musicophilia, Random House,
2008.
