James Buchan, profesor la Queen Margaret University (Edinburgh, Marea
Britanie), are o experienţă internaţională de peste 25 de ani în consultanţă şi
cercetare în problematica resurselor umane pentru sănătate (HRH),
specializându-se în politici şi strategii naţionale. Printre clienţii săi s-au
numărat OMS, Banca Mondială şi Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare
Economică (OECD). A lucrat ca manager de HRH la nivel naţional pentru NHS Scoţia,
a fost consultant senior pe politici la Royal College of Nursing şi specialist
HRH la OMS. A fost, de asemenea, unul dintre coordonatorii studiului
PROMeTHEUS, publicat de OMS în 2014, privind mobilitatea forţei de muncă din
domeniul medical în contextul european actual.
– Cât
de amplu este fenomenul mobilităţii forţei de muncă din domeniul medical?
– Cred că nimeni nu poate da un răspuns
exact în ceea ce priveşte numerele, dar cu certitudine este un fenomen
semnificativ în diferite ţări, fie că vorbim de mulţi profesionişti care pleacă
din ţara respectivă, fie că este o ţară de destinaţie care atrage mulţi lucrători
din exterior. Dacă ne referim la procentaje, în câteva ţări, precum Elveţia,
jumătate sau chiar peste 50% din noii medici sau asistente care intră pe piaţa
muncii la un moment dat vin din alte ţări. În medie, ar fi 10%, dar diferă
foarte mult de la ţară la ţară. Pare să crească peste tot în valoare netă. În
Europa, fluxurile semnificative ale migraţiei din domeniul sanitar sunt din
Europa de Sud şi de Est spre Europa de Vest şi de Nord. Mai sunt câteva ţări
care nu se aliniază la acest tipar, dar în ansamblu acestea sunt direcţiile
mobilităţii.
– Care
sunt motivaţiile din spatele deciziilor de a lucra şi/sau locui în altă ţară?
– Cel evident şi probabil cel mai des
întâlnit este argumentul economic: profesioniştii din domeniul medical se mută
pentru că anticipează un venit mai mare, un stil de viaţă mai bun în ţara de
destinaţie. Dar, în alte cazuri, este vorba, pur şi simplu, de mai multe
oportunităţi pentru dezvoltare profesională. În anumite situaţii, sunt indivizi
care se mută pentru a dobândi o expertiză specifică într-o zonă în ţara lor de
provenienţă. Există şi profilul „drumeţului cu rucsacul în spate“: cel care se
duce pentru un an sau doi să experimenteze, să vadă cum e să lucrezi în alte
culturi, în alte ţări. Cealaltă dimensiune, pe care o vedem din ce în ce mai
des în Europa, se referă la cei care fac naveta frecvent peste graniţe, chiar
zilnic, exploatând uşurinţa mobilităţii în spaţiul european şi costul relativ
ieftin al călătoriilor. Sunt persoane care lucrează part-time în ţara în care locuiesc, dar tot part-time şi într-o altă ţară, vecină sau apropiată. Tiparul
clasic, al mutării permanente sau pe termen lung, nu mai este definitoriu
pentru toţi profesioniştii care vor să lucreze în străinătate.
Cum ţii în ţară medicii tineri?
– Ce ţări
se confruntă cu un deficit al accesului la servicii medicale din cauza exodului
medicilor şi al asistenţilor?
– Din nou, nu pot fi foarte specific, pentru
că nu există un consens cu privire la nivelul optim al disponibilităţii forţei
de muncă. Prin urmare, este dificil să identificăm deficitele. Dar ne putem
uita la ţările din sudul şi estul Europei, unde a existat un flux mare spre
exterior şi s-a împuţinat numărul profesioniştilor, mai ales în anumite
specialităţi medicale, precum anestezia, specialitate care are un impact asupra
întregului sistem, făcându-l să nu mai funcţioneze eficient. În sens mai larg,
problema din aceste ţări nu ţine doar de impactul imediat asupra a ceea ce pot
oferi la nivel de îngrijire, ci şi de impactul pe termen lung asupra resurselor
disponibile. Dacă au alocat resurse pentru pregătirea acestor medici şi
asistente, care se mută foarte repede în alte ţări, apare o pierdere gravă de
resurse pe termen lung şi, de asemenea, o pierdere a investiţiilor. Sunt
argumente în favoarea ideii ca la nivel naţional să existe o condiţie
obligatorie ca profesioniştii pregătiţi în acea ţară să lucreze un anumit număr
de ani în sistemul public de acolo, dacă statul a plătit pentru formarea lor ca
medici sau asistenţi medicali. Să fie parte a „contractului“ dintre stat şi
student: noi îţi plătim educaţia, tu ne oferi doi-trei ani măcar în care
lucrezi aici. Rămâne de văzut dacă poate fi gestionată eficient implementarea
unei astfel de cerinţe pentru studenţii la medicină. Unele ţări nu au reuşit:
există, teoretic, în legislaţie, dar nu o vezi eficient implementată.
– Unde
anume?
– Unele ţări din Africa au reuşit într-o
oarecare măsură să implementeze o astfel de strategie, altele nu. SUA au un
sistem prin care susţin financiar educarea unor medici, care apoi trebuie să
lucreze în zone rurale – şi a funcţionat destul de bine. Provocările apar la
nivelul transparenţei (medicii trebuie să ştie de la început că vor da înapoi
statului un anumit timp petrecut în serviciul public) şi gestionarea eficientă
a primirii înapoi a acestor servicii din partea absolvenţilor. Erorile apar cel
mai des la nivelul gestionării procesului, când, din anumite motive, medicii
pot evita oferirea acestor servicii. În unele cazuri, dispar pur şi simplu.
Trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva ţările de destinaţie ar trebui să verifice
şi că indivizii pe care îi recrutează nu au o astfel de obligaţie faţă de ţara
lor de provenienţă. Şi dacă au, nu ar trebui să fie recrutaţi.
Codul OMS de recrutare
– Acest
lucru se întâmplă? Verifică ţările?
– Este un aspect al codului OMS privind
recrutarea internaţională a personalului medical, la care au aderat toate
statele membre. Dacă se întâmplă sau nu este, în opinia mea, la latitudinea ţărilor
negativ afectate de migrarea forţei de muncă. Ele ar trebui să susţină
implementarea acestor aspecte ale codului. Ar trebui să informeze ţările către
care merg lucrătorii lor că recrutează angajaţi care nu şi-au îndeplinit încă
obligaţiile faţă de ţara de provenienţă. Ţine de dezvoltarea unor relaţii
bilaterale solide cu ţările care recrutează masiv personal medical din bazinul
de forţă de muncă din ţara ta.
– Cum
vedeţi situaţia din România?
– Nu am date foarte specifice despre
România. Mă uitam însă, recent, la date privind numărul de asistente medicale
care vin în Marea Britanie din alte ţări şi, în ultimii trei ani, a fost o creştere
foarte rapidă a numărului de asistente ce vin din Portugalia, Spania şi
România.
– Cum
poate folosi codul OMS o ţară care se confruntă cu un exod masiv al
personalului medical?
– Cred că primul lucru pe care îl poate face
este să susţină activ implementarea acestui cod, iar aceasta este încă o
problemă, pentru că multe ţări au un nivel redus de înţelegere sau carenţe la
capitolul advocacy. Deci, primul pas
ar fi să îl studieze, să îl înţeleagă şi să vadă cum îl pot folosi, mai întâi
ca instrument de relaţionare cu factorii de decizie din ţară, pentru abordarea
problematicii recrutării internaţionale la nivelul guvernului. Apoi, poate fi şi
un instrument de a se conecta cu ţările în care pleacă personalul medical.
Organizează întâlniri, adu-le aminte de cod, adu-le aminte de principiile şi
practicile codului! Acest lucru nu se întâmplă. Ţările afectate negativ de
fenomenul mobilităţii sunt primele care ar trebui să folosească acest cod.
Problemele emigrării
– Cu
ce probleme se poate confrunta un profesionist medical când pleacă să lucreze
în afara graniţelor ţării sale?
– În primul rând, trebuie să se asigure că
experienţa şi calificările sunt recunoscute în mod corespunzător la nivel
internaţional. Apoi, dacă sunt recrutaţi, trebuie să se asigure că organizaţia
pentru care vor lucra este pregătită pentru ei. În al treilea rând, că informaţiile
pe care le primesc sunt corecte, că descrierea slujbei şi a oportunităţilor
profesionale sunt conforme cu realitatea, că primesc o imagine fidelă a ceea ce
vor întâlni când se vor muta acolo. Iar când ajung acolo şi sunt integraţi în
sistem, trebuie să primească tratament egal cu medicii formaţi pe plan domestic
în termeni de oportunităţi de training, salariu sau dezvoltare profesională. Nu
ar trebui să existe niciun fel de discriminare doar pentru că ţi-ai obţinut
calificarea în altă ţară, o dată ce calificarea ţi-a fost recunoscută. După ce
îţi este recunoscută formarea, ar trebui să fii tratat la fel ca medicii care
s-au pregătit acolo. Spun „ar trebui“ pentru că, desigur, apar exemple de
discriminare. Ele trebuie demascate şi trebuie lucrat cu guvernele ţărilor în
care apar pentru a evita ca acest lucru să se repete.
– Ce
practici s-au dovedit eficiente în păstrarea medicilor şi asistenţilor medicali
în ţara în care s-au format?
– OMS a sintetizat o serie de recomandări
bazate pe dovezi, structurate în patru mari categorii. Prima categorie de
intervenţii se referă la educaţie: oferirea de training specializat, dincolo de
pregătirea de bază. Al doilea set de recomandări ţine de reglementare şi
cuprinde, de exemplu, ce povesteam mai devreme despre obligativitatea medicilor
de a lucra câţiva ani în ţara în care au beneficiat de formare medicală finanţată
public. Al treilea se referă la stimulente – financiare, dar nu numai, legate
de condiţiile de lucru. Nu în ultimul rând, există şi mai multe intervenţii
recomandate privind dezvoltarea personală şi profesională: de exemplu, pot
profesioniştii din domeniul medical să aibă un echilibru între viaţa lor de
familie şi cea profesională? Nu e vorba de o singură intervenţie aici, ci de o
paletă de intervenţii care trebuie luate în calcul. Şi ar trebui abordat
întregul sistem medical. Putem găsi şi argumente pentru a ţinti anumite
supraspecializări sau ocupaţii, unde există un risc mediu sau înalt pe termen
imediat şi atunci trebuie făcut ceva anume pentru a-i face pe acei lucrători să
rămână în ţară. Dar, pe termen lung, pentru o abordare sustenabilă, trebuie să
iei în calcul toate intervenţiile, la nivelul întregului sistem.
Toată
lumea este afectată
– Este
nevoie de acţiuni de cooperare între statele membre ale Uniunii Europene?
– Cred că da, din trei puncte de vedere: poţi
facilita mai bine schimbul de informaţii ştiind ce se întâmplă, care sunt
fluxurile şi tendinţele în migrare. Apoi, poţi îmbunătăţi în ansamblu
capacitatea politicilor de menţinere a forţei de muncă şi de planificare şi poţi
transfera cunoştinţe şi aptitudini ţărilor momentan mai puţin pregătite la
acest capitol. În al treilea rând, este nevoie de un forum pentru discutarea
unor probleme actuale şi descoperirea unor strategii comune. Ţările-sursă şi ţările-destinaţie
se pot reuni şi spune: uite, acesta este impactul a ceea ce faci asupra
sistemului meu. Şi pot începe să lucreze la opţiunile de politici pe care le-ar
putea implementa.
– Practic,
fiecare ţară e afectată într-un fel sau altul.
– Da, toată lumea. Nimeni nu este o insulă.
Din fiecare ţară au plecat doctori şi asistenţi medicali şi au venit alţii.
Efectul net diferă de la ţară la ţară, dar toate trebuie să admită că se
întâmplă şi să decidă ce anume vor face în această privinţă.
– Care
este rolul agenţiilor de recrutare?
– Ele pot fi o forţă a binelui sau o forţă
malefică. Pot contribui la eficientizarea procesului, pentru că înţeleg pieţele
forţei de muncă, ştiu să recruteze eficient, dar pot fi şi periculoase, dacă
sunt motivate prea mult de bani, caz în care vor stimula recrutări care s-ar
putea să nu fie necesare. Şi-atunci întrebarea este: cum te poţi asigura că ele
lucrează eficient şi de partea binelui? Aici este responsabilitatea guvernului:
să se asigure că acţiunile agenţiilor de recrutare au anumite criterii
pozitive. Altfel, nu ar trebui să le fie permis să fie atât de active.
– Nu
se mută doar personalul medical. Vorbim şi de mobilitatea pacienţilor sau a
cunoştinţelor medicale. Aceste procese trebuie abordate împreună?
– E o întrebare foarte interesantă. Cred că
aveţi dreptate, există o legătură foarte puternică între aceste fenomene. Nu ar
trebui să privim aceste aspecte izolat. Politicile dezvoltate în prezent ar
trebui să fie mai degrabă intersectoriale, să fie gândite de întregul guvern şi
luând în considerare toate elementele contextului.