Privită
strict din punct de vedere socio-economic, migrația medicilor este un fenomen
cunoscut și exploatat de multă vreme, care are cauze relativ simple: există un
flux continuu de expertiză dinspre țările sărace înspre cele bogate. Expertiza
este o resursă umană și se supune legilor pieței, ceea ce e avantajos pentru
țările care și-o pot permite și foarte păgubos pentru cele care o produc dar nu
o pot păstra. Să emigrezi ca medic, astăzi, e facil: trebuie doar să vrei.
La
nivel individual însă, problema e mult mai complicată. Piața liberă nu explică
decât în mică măsură comportamentul unui om în integralitatea lui, și orice
decizie luată de un om, mică sau mare, are sâmburele ei tare de mister și
motivații ce rămân a fi descifrate.
S-a
tot spus că medicul român pleacă pentru că nu e respectat. Deși afirmația e
probabil adevărată, mi se pare incompletă și obscură. Ce înseamnă respect? Și
de ce îl pretinde medicul?
Poate
că ar fi mai util să spunem că motivele plecării sau rămânerii țin mai curând
de identitate. Formarea de medic, începând din primele zile ale primului
an de facultate, e un asediu permanent adus identității celui care de abia și-a
construit una pe care poate conta, ieșind din adolescență și intrând cu
entuziasm pe calea generoasă a celui ce slujește „binelui omenirii“. Facultatea
e formativă pe cât e informativă: fiecare curs, fiecare lucrare practică, mai
întâi la masa de anatomie, mai târziu la căpătâiul omului viu aflat în
suferință, e forjă care te schimbă încă puțin, astfel încât să te potrivești
mai bine halatului sacerdoțial: căci medicina, fie ea seculară și bazată pe
dovezi, e un sacerdoțiu, o mijlocire pe care o facem între oameni și sănătatea,
longevitatea și libertatea lor.
Cu
toate astea, imaginea medicului, adică identitatea lui socială, este mai
șubredă decât a fost, poate, dinainte de Renaștere. Toate atributele noastre
vechi sunt încă aici, dar nu mai poți să te sprijini pe ele.
Respectul
simbolic pe care societatea îl oferea, sacrificial, medicului, și-a pierdut
eficacitatea, mai peste tot în lumea cunoscută, dar cu atât mai mult în România
confuziei valorilor, în care nimeni nu știe sigur care sunt atributele locului
său pe pământ. Toți românii trec printr-o criză majoră de identitate, și nu
întâmplător cei care erau cândva emblemele „rânduielii“ sociale, medicul,
preotul, profesorul, sunt cei care resimt cel mai acut această criză.
Așa
că, dacă pleci, o faci în primul rând ca să afli cine ești. Restul: bani,
respect, mijloace profesionale, sunt aspecte imporante, dar secundare. E ca în
psihoterapie: nu poți să faci psihoterapie în propria ta casă, cu un prieten
sau cu o rudă, ai nevoie de un pas în afară, de minima libertate a unui loc în
exteriorul mediului îmbâcsit de unde, poate, ți se trage nevroza. Și îmbâcsit,
viciat, disfuncțional, sistemul nostru medical e din plin. Cum poți să afli
dacă ești un medic bun, dacă ești cu adevărat în stare să faci ceea ce ți-ai
dorit cu tot elanul tău vital, sub opresiunea tuturor lucrurilor pe care
identitatea ta le-a moștenit fără să le ceară?
Pleci pentru că celor de aici nu le pasă cine
ești. Nu îți recunosc existența. Ca individ, nu au un loc pentru tine – chiar
dacă, paradoxal, nevoia de medici e urgent de mare. În România, mulți medici se
simt alienați din oficiu. Personal, încurajez plecarea în afara țării. Ar fi
păcat să nu „vezi lumea“, să înveți cum se fac lucrurile în locuri mai bune, să
acumulezi experiență și expertiză, să cunoști noi oameni, noi peisaje și să
înveți noi limbi. De ce nu ai pleca? De fapt, marea decizie nu este de a
pleca sau de a rămâne, ci de a te întoarce sau nu. De a reveni în
matricea care te-a format, aproape de rădăcini, de familia extinsă, de cultura
în care a germinat propria ta ființă, sau de a merge acolo unde simți că vei
prospera, că vei avea loc să respiri și să exiști, într-un spațiu bine
predeterminat? Este o întrebare, cum spuneam, existențială. Și merită să îi
răspunzi în deplină cunoștință de cauză.
În
2009–2010, am lucrat în Franța într-un departament de urgențe psihiatrice. Eu
am ales atunci să mă întorc: în cazul meu, rădăcinile au câștigat, și sunt și
mari avantaje în întoarcerea mea. Psihiatru fiind, ascultarea pe care o datorez
pacienților mei e mult mai lină în lumea și în limba mea. Propria mea voce e mult
mai bine auzită: iată, eu scriu și dumneavoastră citiți, o onoare pe care
probabil n-aș fi avut-o în Franța. Copiii mei vor fi români, cu limba română ca
limbă de bază, e o decizie pe care, într-un fel, am luat-o eu pentru ei și va
trebui să răspund pentru asta, așa cum toți părinții sunt răspunzători în fața
copiilor. Mă simt însă bine, deși sunt, profesional vorbind, destul de singur.
Dar și asta se remediază, încetul cu încetul, și începem să ne regăsim unii pe
alții.
Una
peste alta, la aproape șase ani de la decizia mea de a nu emigra definitiv, nu
pot spune dacă a fost o decizie bună sau rea, și poate nu voi fi în stare să o
spun niciodată. Și asta s-ar putea să fie valabil și pentru dumneavoastră,
viitori colegi.
Și
o să închei prin a menționa încă un risc, din proprie experiență: m-am întors,
dar nu în totalitate. O fărâmă din identitatea mea a rămas departe, și tânjește
să fie altceva, ceva nou și proaspăt. Dar poate nici asta nu e un lucru rău.
Poate că adevărata identitate pe care trebuie să ne-o asumăm e cea de cetățean
al lumii: nici aici, nici acolo, mereu plecat și mereu reîntors, mereu aspirând
la ceva mai înalt.
