În
prestigiosul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor medicale (Paris, 1874), apărut
sub direcţia reputatului medic şi lexicograf Amedée Dechambre (1812–1886), la
cuvântul „medicină“ se consideră că
cea mai potrivită să îl ilustreze este o amplă expunere a Istoriei medicinii.
Cu alte cuvinte, spunem noi astăzi, istoria medicinii este considerată cartea
de vizită a medicinii, a tot ceea ce înseamnă ştiinţă şi practică medicală în
istoria omenirii.
Încep
cu această remarcă pentru a sublinia ce s-a înţeles şi ce trebuie să înţelegem şi
noi astăzi: istoria medicinii este o ştiinţă despre cum s-a realizat şi tot ce s-a realizat de-a lungul timpului ca
teorie şi activitate practică umană în dramaticul proces de luptă împotriva morţii,
pentru apărarea vieţii şi promovarea sănătăţii omului. Acesta este obiectul
Istoriei medicinii ca ştiinţă.
Istoria
medicinii s-a constituit ca ştiinţă propriu-zisă, independentă, în concepţia
modernă de azi, cu literatură şi instituţii proprii, la sfârşitul secolului
XVII, şi îndeosebi în secolul XVIII. De ce atunci? Pentru că în acea perioadă,
cercetarea trecutului în orice domeniu social devine metodică, critică, cuprinzătoare
asupra întregului domeniu, pe baza unor concepte şi reguli precise. Este
perioada în care se afirmă o nouă viziune asupra modului de cercetare a
trecutului, preocuparea pentru investigarea cauzală a evenimentelor istorice,
încercarea de a formula legi ale progresului istoric. Spiritul ştiinţei moderne
şi al istoriei sale este spiritul critic şi al perspectivei dezvoltării;
sarcina istoriei ştiinţei este istoria critică a ştiinţei, care să vorbească nu
numai despre descoperiri, ci şi despre cauzele care au permis realizarea lor.
Perioada renascentistă
Europa
renascentistă fusese teatrul marilor înnoiri în gândirea teoretică şi punctul
de pornire spre bazele metodologice ale ştiinţelor moderne care începeau să se
constituie. În medicină, prima direcţie fundamentală de dezvoltare a fost
reprezentată de anatomie şi fiziologie. Graţie lui Andreas Vesalius (1514–1564)
şi a întregii pleiade de anatomişti ai secolului XVI, se dezvoltă studiile
sistematice de anatomie, spulberându-se tradiţia că anatomia antică nu poate fi
îmbunătăţită şi demonstrându-se că aceasta era prin excelenţă o anatomie animală,
şi nu una umană. S-a oferit, acum, suportul real pentru înţelegerea manifestărilor
vitale (funcţiile formaţiunilor anatomice) care trebuiau studiate de
fiziologie, pentru a le stabili, în mod ştiinţific, patologia. În domeniul
cauzalităţii, al etiologiei bolilor, Girolamo Fracastoro (1483–1553) punea o
piatră de fundament afirmând natura specifică a contagiunii prin intermediul
unor elemente concrete. El îmbină intuiţia genială cu rigoarea observaţiei,
face descrieri precise ale unor boli infecţioase şi atrage atenţia asupra bazei
materiale a contagiunii (împotriva teoriei miasmelor), susţinând că infecţia
este produsă de particule invizibile pe care le numea seminaria contagionis (seminţe
de infecţie).
Cronologia, de la „începutul lumii“
În
secolele XVI şi XVII se înviorează în literatura istorică (şi în ştiinţele
conexe în formare) spiritul critic, se formulează reguli de tehnică a scrierii
istorice, se concretizează conceptul de progres care începe să devină o
categorie permanentă a gândirii istorice. În fine, se realizează un progres
real în domeniul cronologiei, cu consecinţe benefice pentru teoria şi
metodologia ştiinţelor istorice (inclusiv a istoriei medicinii). Joseph
Scalinger (1540–1609, Thesaurus Temporum)
şi D. Petavius (1583–1652, De Doctrina
Temporum, 1627) aduc importante contribuţii în concepţia cu privire la
diviziunea timpului în istorie, după principii riguroase, matematice şi
astronomice. Scalinger propune o numărătoare continuă de la „începutul lumii“, dată
pe care el o alege ca fiind, înainte de orice referinţă istorică, echivalentul
zilei de 1 ianuarie 4714 î.Hr. Studiază la Paris greaca, ebraica, latina,
araba, se instruieşte şi călătoreşte în multe ţări şi scrie cărţi de critică
istorică, fiind primul care alcătuieşte un set de reguli de critică istorică,
schimbând-o dintr-o serie de „afirmaţii care, spuse la întâmplare, s-au dovedit
adevărate“, într-o procedură raţională şi critică, bazată pe legi fixe. Una din
reguli era aceea a prezentării evenimentelor în ordinea în care s-au întâmplat,
de la cel mai îndepărtat la cel mai apropiat de prezent. Dionisius Petavius,
pornind de la lucrările lui Scalinger, încearcă să extindă viziunea modernă în
istorie. În lucrarea sa Opus de doctrina
temporum, Petavius continuă efortul fizic şi teoretic de organizare a
scrierilor istorice în ordinea cronologică a evenimentelor.
Condiţii pentru a fi
numită ştiinţă modernă
În
secolul XVII, se perfecţionează „tehnica de stabilire a faptelor“, iar în lucrările
enciclopedice, în culegerile de izvoare încep să se aplice treptat principiile
analizei critice. În acest secol XVII, apreciază specialiştii în „istoria
istoriei“, se constituia nucleul viitoarelor tratate de istorie. Practic, se naşte
istoria ca ştiinţă modernă, cu instituţiile care se concretizau în societăţi ştiinţifice,
academii etc. Medicina în aceste secole (XVI–XVII) îşi elabora şi ea metodele
moderne de cercetare (anatomie, fiziologie, epidemiologie etc.) care o ridică
la rangul de ştiinţă modernă. Acum încep să se realizeze cele două condiţii
prealabile: constituirea unei metode istorice, ştiinţifice proprii, sprijinită
pe studiul critic al documentelor scrise şi al pieselor arheologice, care
implica, pe de altă parte, ca medicii să-şi fi format conştiinţa pentru cunoaşterea
ansamblului şi trecutului istoric al medicinii, cu beneficiile ei scontate.
Aici
şi acum apare fenomenul pe care îl identificăm noi drept naşterea istoriei
medicinii ca ştiinţă modernă; era cerinţa obiectivă a însăşi medicinii în
totalitatea sa de a-şi cunoaşte cu realism şi în mod cuprinzător trecutul, de
a-şi constitui conştiinţa de sine, pentru a păşi cât mai sigur spre marea operă
a omenirii – medicina modernă (chiar dacă, pentru aceasta, unii au plătit cu
viaţa pentru convingerile lor ştiinţifice). Se unea atunci istoria cu medicina,
aducând gena ştiinţei moderne în ramura nou constituită: istoria medicinii. Şi
până atunci, încă de la începuturile medicinii, notăm elemente de istoria
medicinii; medicina şi-a scris de la început propria sa istorie, a pus întrebări
de genul „de unde vine“, cum s-a constituit, care ar fi cele mai potrivite
regimuri alimentare în anumite boli, fapte cuprinse în tratatul hipocratic
„Despre vechea medicină“ scris cu câteva secole înaintea erei noastre. Problema
definirii istoriei medicinii ca ştiinţă modernă este complexă, aşa cum a fost
cu definirea însăşi a ceea ce este medicina: ştiinţă sau artă. Paracelsus
considera că este şi una, şi alta, iar Claude Bernard spune în secolul XIX:
„Este o profesiune“. De la obiectul istoriei medicinii la metodologia cercetării
proprii, a locului său în istoria ştiinţelor, multe sunt problemele ce se cuvin
a fi gândite, precum şi raportul dintre cercetarea empirică şi cea ştiinţifică,
dimensiunea ştiinţifică a naraţiunii istorice, raportul dintre cele două
componente principale ale istoriei medicinii, inseparabile în practică:
componenta narativă, descriptivă şi componenta apreciativă, valorizatoare.
Voltaire
spunea că istoria este relatarea faptelor adevărate, spre deosebire de basm, care este povestirea unor fapte fictive.
De aici pornim şi noi în a defini esenţa istoriei medicinii prin care aceasta îşi
justifică identitatea ca ştiinţă şi utilitatea ca sprijin pe mai multe planuri
al progresului medicinii.
Între adevăr şi preamărire
În
locul vechiului şi iniţialului obiectiv de a furniza învăţăminte din ceea ce
realizaseră înaintaşii şi pentru a nu le uita şi descoperi din nou (funcţie
importantă a operelor istorice în Antichitate şi Evul Mediu), se formulează
acum ca obiectiv principal al istoriei medicinii căutarea adevărului despre trecut şi punerea la dispoziţia
prezentului a ceea ce este util, a ceea ce este peren în practica medicală.
Informaţiile despre trecut încep să fie supuse analizei critice şi, din acest moment, noul model de
literatură medico-istorică reprezintă bazele moderne ale ştiinţei istoriei
medicinii. La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, omiterea
adevărului era considerată în istorie cea mai mare greşeală ştiinţifică.
Scopul
principal al istoriei medicinii începe a fi atunci, ca şi astăzi, căutarea adevărului.
Dar să nu minimalizăm cu nimic medicii scriitori din Antichitate şi ai
secolelelor următoare pentru că nu au realizat opere de sinteză critică istorică.
Principalul scop al naraţiunii lor era unul practic, să descrie faptul medical
demn de luat în considerare, demn de a nu fi uitat. În secolul XVII nu mai era
atât de autoritar „magister dixit“.
Apare modelul critic de cercetare a istoriei în general şi a istoriei ştiinţelor:
nu verdicte asupra trecutului, istoria medicinii nu trebuie scrisă în folosul (şi
preamărirea) cuiva. Naraţiunea istorică trebuie să fie adevărată, să înfrunte
legenda şi mitul din toate scrierile de până atunci. Ţelul ştiinţific al noii
istorii a medicinii era de a descoperi „cauzele naturale“ ale evenimentului
medico-istoric.
De
aceea credem că au fost nedrepţi cu vechea istorie a medicinii reputaţii
medico-istorici Maurice Bariety şi Charles Coury (Histoire de la Médecine, Fayard, 1963) când considerau că literatura
medicală veche (antică) şi clasică abundă de aluzii, citate, referinţe,
anecdote şi note fragmentare şi adesea deformate care trebuie „luate pe
încredere“ şi care nu pot permite reconstruirea (folosind doar acele date) a
ceea ce a însemnat teorie şi practică medicală în acea „strălucită
antichitate“. Bariety şi Coury consideră şi ei că istoria medicinii ca ştiinţă şi
instituţie s-a realizat pe o perioadă de câteva secole, „înfiripându-se“ la
sfârşitul secolului XVII şi în secolul XVIII, atingând apogeul maturităţii la
mijlocul secolului XIX.
Prima
lucrare de sinteză (cu limitele ei istorice) care deschide era modernă a
istoriei medicini este cea a doctorului Daniel Le Clerc, „Istoria Medicinii“,
tipărită la Geneva în 1696, reeditată de câteva ori la Amsterdam şi Haga şi apărută
în traducere în engleză la Londra în 1699. Se naşte astfel istoriografia
medicală modernă.
Obiectul
istoriei medicinii în viziunea doctorului Daniel Le Clerc era precizat în
titlul tratatului: „Istoria medicinii, în
care se poate constata originea şi progresul acestei arte, secol după secol, şi
modul în care s-a constituit aceasta; numele medicilor, descoperirile făcute,
opiniile lor cât şi cele mai remarcabile evenimente din viaţa lor“. El scrie că
mai mulţi medici au promis o lucrare de sinteză, dar au eşuat în încercarea
lor. Daniel Le Clerc îşi asumă întâietatea unei asemenea lucrări de sinteză
asupra constituirii şi evoluţiei medicinii, tratat care pe drept cuvânt îl
intitulează Istoria Medicinii dând
astfel denumire definitivă noii ştiinţe moderne care se naşte atunci. Daniel Le
Clerc scrie în prefaţa acestui tratat: „Nimeni până acum nu a realizat o
istorie a medicinii, deşi unii au promis-o. Cartea pe care o ofer astăzi este
prima lucrare care tratează această materie în spiritul istoriei obiective“. El
subliniază de asemenea că în secolul său (XVII) au existat mulţi scriitori din
Franţa, Germania sau Italia care au abordat diferite probleme ale istoriei
medicinii. Majoritatea lucrărilor se dovedeau a fi însă extrem de superficiale,
neatacând fondul bogat al medicinii secolelor trecute, ignorând pur şi simplu
multitudinea faptelor şi ideilor ce ar fi trebuit menţionate. Unii s-au mulţumit
să repete ce au scris predecesorii şi să realizeze vagi şi nesatisfăcătoare
generalizări. Nu de puţine ori, scrie Le Clerc, autorii acestor lucrări resping
sau omit să descrie „sentimentele predecesorilor care nu sunt pe gustul lor“,
omiţând astfel un număr important de fapte şi idei din perioada istorică despre
care vorbeau. Le Clerc consideră că până la lucrarea sa, nimeni nu a reuşit „să
aducă la zi istoria medicinii“ deşi mulţi au promis acest lucru. El este
bucuros dacă se vor găsi cititori care să-i sugereze îmbunătăţirea lucrării
pentru că aşa vede el progresul în ştiinţa istoriei medicinii.
Am
insistat asupra lucrării lui Daniel Le Clerc pentru că atunci, la sfârşit de
secol XVII şi început de secol XVIII, se constituia ca ştiinţă modernă istoria
medicinii, cu atribute de analiză critică şi sinteză creatoare, care se naşte
din îmbrăţişarea a doua ştiinţe care trecuseră pragul maturizării moderne:
istoria şi medicina. Din îmbinarea
acestor două ştiinţe, noua disciplină, istoria medicinii, va purta în ea „gena“
ştiinţei istoriei, a cercetării critice obiective, a permanentei căutari a adevărului
despre medicină şi devenirea ei istorică.
Din
acest motiv, istoria medicinii este în primul rând o ştiinţă: pentru că este
istorie şi medicină. Şi, cum am zice noi, în primul rând medicină, cu metode
elaborate şi verificate temeinic în ştiinţe ca istoria, arheologia,
antropologia, sociologia, pedagogia, psihologia, cât şi metode proprii. Pentru
toate acestea, istoria medicinii este, într-o mare măsură, o ştiinţă socială.
Ea formulează şi analizează adevărurile care mărturisesc cum medicina, dintr-o
practică umană empirică, a devenit o ştiinţă, artă şi ştiinţă, şi o profesiune;
o profesiune exercitată de oameni pentru oameni.
Organizare şi
contribuţie românească
Abia în ultimele trei secole a devenit
istoria medicinii un domeniu de cercetare temeinic statornicit, cu drepturi
recunoscute de ştiinţă de sine stătătoare, care necesită o pregătire specială,
având o literatură proprie şi un sistem propriu de organizare.
În
secolul XIX se constituie catedre de istoria medicinii în învăţământul medical
superior; prima catedră de istoria medicinii a fost creată în Franţa, având ca
prim titular pe Charles-Victor Daremberg, autorul remarcabilei lucrări apărută
în 1870 „Historie des sciences medicales“.
Îi urmează şcoala germană reprezentată de Karl Sudhoff, întemeietorul
Institutului de Istoria Medicinii din Leipzig. Istoria medicinii este
reprezentată puternic ca ştiinţă organizată, cu personal medico-istoric înalt
specializat, cu catedre de învăţământ, institute de cercetare, tratate şi
reviste de profil în Italia, Anglia, Spania şi apoi în URSS, SUA, Belgia etc.
În
1920 şi-a desfăşurat lucrările la Anvers (Belgia) primul Congres internaţional
de istoria medicinii, iar un an mai târziu se constituie Societatea internaţională
de istoria medicinii, cu sediul la Paris. În decursul vremii, o perioadă de
timp, preşedinte al Societăţii a fost chirurgul român Victor Gomoiu, care a
înfiinţat, în 1929, Societatea română de istoria medicinii. Secretariatul
general al Societăţii internaţionale a fost asigurat de reputate personalităţi
ca M. Laignel-Lavastine, Jules Guiart, Louis Dulieu, iar în prezent, această
funcţie de mare autoritate ştiinţifică în domeniul istoriei medicinii pe plan
internaţional este asigurată de o personalitate din România, prof. dr. Dana
Baran, şefa catedrei de Istoria medicinii de la Facultatea ieşeana de medicină.
De asemenea, ţara noastră a avut permanent un delegat naţional în comitetul
Societăţii internaţionale.
România
s-a aflat deci aproape permanent în primele rânduri ale activităţii acestei mişcări
ştiinţifice pe plan internaţional. Două congrese ale Societăţii internaţionale
de istoria medicinii au fost organizate în România (Bucureşti, 1932 şi Bucureşti-Constanţa,
1970). Era logic ca medicina românească, ancorată puternic în medicina europeană,
să producă şi pe plan naţional (ceea ce a şi produs) o mişcare continuă şi de
prestigiu în acest domeniu al ştiinţei.
Istoria
medicinii este şi în România o instituţie reprezentativă, daca ne referim la
bazele academice – nuclee de cercetare, catedre de învăţământ universitar sau,
din păcate, aproape singurul nucleu departamental, laboratorul de istoria
medicinii din cadrul Institutului de Sănătate Publică din Bucureşti. Puterile şi
aria de cuprindere a cercetării ştiinţifice depăşesc acum istoria medicinii ca
instituţie sub toate aspectele. Sunt necesare o alianţă şi o cooperare cu toate
ramurile şi departamentele de teorie şi practică medicală, precum şi cu
celelalte ştiinţe istorice şi medicale.
Am
numit fenomenul pe care urmează sa îl descriu dezvoltare în adâncime. Chirurgia, de pildă, s-a dezvoltat în
secolele trecute extrem de mult. Se dovedea însă că un chirurg nu mai poate
aborda întreaga chirurgie. Astfel au apărut specialităţile chirurgicale:
chirurgia generală, cu baza ei clasică, traumatologia, neurochirurgia,
ginecologia, chirurgia cardiovasculară, urologia etc. În această ultimă
specialitate, unul din reprezentanţii ei de seamă, acad. Ioanel Sinescu,
remarca faptul că i se recunosc deja urologiei – ca urmare a progresului în
adâncime – peste zece subspecialităţi.
Cel care doreşte
să analizeze fenomenul istoric în domeniul medicinii moderne nu o mai poate
face fără colaborarea cu specialiştii din domeniul respectiv. Este apelul
nostru asupra faptului că ştiinţa istoriei medicinii are nevoie de cooperarea
cu specialişti din celelalte domenii, după cum aceştia, pentru reuşita
demersului lor istoric, trebuie să aibă alături specialişti în istoria
medicinii, ceea ce numim astăzi cercetarea în echipe multidisciplinare.
Progresul cercetării va fi astfel asigurat.
