Între 1994 și 1995, am participat
la primul curs de management în sisteme de sănătate organizat în
baza Legii 79/1991. Finanțator a fost Banca Mondială. Baza
teoretică a acțiunii Băncii Mondiale a fost raportul „O Românie
sănătoasă”, finalizat în mai 1993 de un colectiv britanic.
Cursul a fost organizat de profesorul Dan Enăchescu, pe atunci
director al primului institut de management în sisteme de sănătate.
Ajutoare ale profesorului au fost Cristina Vladu, Cristian Vlădescu
și Silviu Rădulescu, nume devenite celebre, în timp, în sistemul
de sănătate: consilieri ministeriali și prezidențiali, președinți
de case de asigurări, miniștri adjuncți, directori de spitale,
rezidenți ai BM pentru România. Au conferențiat atunci experți în
domeniu de la universități din Montreal, New York, Ierusalim și
Londra. La primul curs au fost admise personalități ale vieții
medicale, în principal administrative, din acele vremi: un fost
ministru al sănătății, directori de spitale, directori de
direcții sanitare și alții.
Primul profesor a fost Raynald
Pineau, din Montreal, șeful catedrei de management pentru sisteme de
sănătate. El a făcut câteva remarci esențiale: „Văd aici [și
se uită pe lista cursanților] prea mulți medici de spital. Va
trebui să vă schimbați optica de organizare a sistemului și de
alegere a liderilor care îl vor conduce. Trebuie să renunțați la
conducerea spitalului în sistemul vostru viitor de sănătate”. La
acel moment, în vigoare pentru organizarea sistemului de sănătate
era Legea 3/1978, centrată pe spital, ca unic angajator al
personalului din spital, policlinică sau dispensar teritorial. A
doua remarcă este extrem de actuală și acum, după mai bine de 23
de ani: „Dacă veți vedea sau auzi un politician care vă va spune
că vrea să construiască un spital la voi în oraș sau regiune, să
știți că acela este corupt, ignorant sau prost intenționat. Țara
dv. nu are nevoie de spitale noi. Aveți destule. De cele mai multe
ori, astfel de anunțuri sunt fie pentru a scoate bani din studii de
fezabilitate fără finalizare, fie populiste, în scop demagogic”.
În acele vremuri, raportul „O
Românie sănătoasă” scotea în evidență că țara noastră era
pe primul loc în statistica OECD în privința numărului de
internări din spitale și a numărului de paturi din spitale. Tot în
acele vremuri, Iulian Mincu, ministru al sănătății în guvernul
Văcăroiu, propunea desființarea a 30.000 de paturi de spital.
Rezistența la schimbare a durat până în 2010, când Cseke Attila,
ministru al sănătății în guvernul Boc, a desființat (pe hârtie)
67 de spitale. Și în prezent, constatăm același lucru: România
este prima în Europa la număr de internări (a se vedea raportul
HiT România 2016 și statistica OECD).
Aceste gânduri mi-au fost evocate de
primul punct din programul de guvernare PSD 2017–2020: construirea
a nouă spitale mari (opt în țară și unul în București). În
2008, Eugen Nicolăescu, fost ministru al sănătății, propunea
„numai” opt spitale regionale, în țară. Acum, actualul guvern
supralicitează cu încă unul, „republican”. Este, evident, ori
demagogie (că nu este nevoie de așa ceva), ori corupție (pentru a
mai deturna niște bani fără finalitate). România nu are nevoie de
niciun spital, mai ales că au apărut încă 125 de spitale noi
private, cu precădere în locurile unde se plănuiește să fie
construite cele nouă spitale.
Profesorul Enăchescu mi-a atras
atenția că, în regimul comunist, între 1967 și 1973, pe vremea
când a fost ministru al sănătății, au fost construite peste 30
de spitale mamut, în toate capitalele de județ, precum și în
unele municipii industrializate, toate cu circuite specifice
sanitare, după același tipic. Spitale mari, cu multe paturi (peste
o mie, la origine) și mulți doctori. Toate arătau cam la fel: un
bloc cu cinci-șase scări și cu șase-șapte niveluri: Alba Iulia,
Iași, Brașov, Galați, Constanța, Slobozia, Râmnicu Vâlcea,
Suceava, Târgu Jiu, Alexandria, Buzău, Arad, Călărași, Vaslui,
Reșița, Timișoara, Ploiești, Satu Mare, Slatina, Piatra Neamț,
Focșani, Roman, Bârlad, Vitan-Bârzești (actualul „Sf. Ioan”),
23 August (actualul „Sf. Pantelimon”), Pitești, Bistrița, Turnu
Severin, Sf. Gheorghe etc. Altele au fost mai „personalizate”:
Municipalul din București (devenit Universitar), Bagdasar-Arseni,
cele ale facultăților de medicină din Craiova și din Târgu
Mureș. Unde mai este lipsă de spitale prin România? Nicăieri.
Modernizarea, dotarea și personalul sunt alte teme, care nu au de-a
face cu construcția.