Campania
pentru alegerile prezidenţiale ne-a amintit că sănătatea nu este cu adevărat un
subiect de discuţie în România. Nu este vorba aici despre intervenţiile
echipajelor SMURD în vreo situaţie de urgenţă, despre ştiri cu bisturie uitate în
intestine sau despre şpăgi în curtea decanatelor. Sănătatea nu este un subiect
pentru că politicienii nu vorbesc despre asta şi nu îşi asumă acţiuni de
amploare în spaţiul public. Ceea ce nu înseamnă că lucrurile nu se întâmplă, de
fapt, sau că nu există tentative de a orienta politicile în domeniu. Numai că
lucrurile se petrec mai adesea din pix şi mai rar prin asumare. Poate singurul
moment în care s-a desfăşurat ceva care a semănat cu o consultare largă, anume
dezbaterea privind noua lege a sănătăţii din primăvara lui 2012, a fost mai
degrabă o consecinţă călduţă a protestelor de stradă din luna ianuarie a
aceluiaşi an. Proteste care au survenit chiar în urma uneia dintre puţinele
tentative de asumare politică a unei reforme în sănătate, necomunicată şi
nedezbătută, până la urmă, în niciun fel. Exerciţiul dezbaterii pe subiect ne
lipseşte, astfel, cu desăvârşire, iar de un pact pseudoizbăvitor, precum cel
formulat pentru educaţie acum zece ani, nu s-a pus încă problema.
Contextul
explică, în mare măsură, de ce programele candidaţilor diferă dramatic la
capitolul sănătate. S-a discutat în mod real atât de puţin şi ce s-a făcut pare
atât de haotic, încât, în practică, orice idee capătă legitimitate prin simplul
fapt că este enunţată. Se creează senzaţia că orice ar merita încercat, că
orice ar putea fi o soluţie pentru cât de ample sunt problemele. De la
liberalizarea completă a pieţei asigurărilor de sănătate şi până la mai mulţi
bani pentru autorităţile locale, aproape orice pare că poate avea sens. Din
nefericire, asta spune ceva mai degrabă despre electorat decât despre conţinutul
ofertei candidaţilor. Pe fondul perpetuei confuzii cu care suntem obişnuiţi,
realitatea este că lipsesc din spaţiul public resursele care să informeze un vocabular
minimal şi accesibil pe subiect, darămite o dezbatere publică în toată regula.
De
exemplu, unul dintre cuvintele care au câştigat spaţiu de emisie în ultimul an
este „prevenţie“. Acesta se regăseşte proeminent, măcar la nivel textual, în
locuri cheie precum strategia naţională de sănătate, conţinutul pachetului de
servicii de bază şi programele candidaţilor la preşedinţie – dublat pe alocuri
de contextul mai larg „sănătate publică“. E la mintea cocoşului, nu-i aşa, că
prevenţie este ceea ce trebuie să facem ca să nu mai cheltuim atâţia bani cu
tratamentele prin spitale. Întrebările care se pun după ce ne punem de acord
asupra acestui punct se lasă cu plâns. Prevenţie să fie, dar cine să se ocupe
practic de asta? În ceea ce priveşte educaţia de profil, programele masterale
din România cu specializarea „sănătate publică“ se pot număra pe degetele de la
o mână, astfel că ne rămâne doar să ne bazăm pe semestrul pe care proaspeţii
absolvenţi de medicină sau farmacie l-au prins la „şi altele“ în ultimii ani de
facultate. Rezidenţiatul în sănătate publică şi management acoperă, într-adevăr,
o mare parte din tematica relevantă, însă la o durată de patru ani este absolut
prohibitiv pentru oricine din afara sistemului medical şi reprezintă o investiţie
riscantă, pentru că posibilităţile de a face cu adevărat sănătate publică, cel
puţin prin comparaţie cu alte ţări, sunt în cel mai bun caz limitate. De
practica reală în domeniul sănătăţii publice aproape că nici nu poate fi vorba,
întrucât centrele de cercetare şi instituţiile publice care desfăşoară astfel
de programe se numără, de asemenea, pe degetele de la o mână. Astfel că rămân
bunele intenţii ale celor interesaţi de domeniu, care rămân, la rândul lor, cu
insuficientă pregătire practică în arii cheie precum biostatistica,
epidemiologia sau controlul epidemiilor, fără de care se poate vorbi despre sănătate
publică doar la cafea.
Cu educaţia,
lucrurile sunt clare, dar cum rămâne cu livrarea propriu-zisă? Ar trebui
medicii de familie să facă prevenţie sau altcineva? Păi să facă oricine, dar
atunci începem să discutam despre sprijin informaţional, proceduri, compensaţie
şi monitorizare-evaluare. Nu de alta, dar măcar să ştim cât de cât precis
dimensiunea problemei pe care o abordăm şi dacă ceea ce facem are vreun impact
sau nu. Nivelul de la care se pleacă este unul fericit. SEPHAR (Studiul dE
Prevalenţă a Hipertensiunii Arteriale şi evaluare a riscului cardiovascular în
România), de exemplu, a fost primul studiu epidemiologic desfăşurat pe un eşantion
reprezentativ care a estimat prevalenţa şi principalii factori de risc pentru
hipertensiune arterială. Rezultatele celei mai recente iteraţii a studiului,
cea din 2012, încă nu sunt disponibile liber în spaţiul public şi rămâne neclar
modul în care ele sunt folosite în formularea campaniilor de sănătate publică
pe profil. Greul apasă, aşadar, pe asociaţii profesionale medicale şi organizaţii
nonguvernamentale, care se zbat cu informaţiile empirice pe care le au la
dispoziţie în campanii de informare şi alte acţiuni pe care îşi permit să le
desfăşoare. În absenţa unui continuum între cercetare aplicată, design,
implementare şi evaluare, pe fondul unei implicări instituţionale substanţiale şi
fără echivoc, aceeaşi prevenţie care dă atât de bine pe hârtie sună de-a dreptul
în gol.
Pentru ca
lucrurile să fie clare, efortul de a fundamenta politicile publice pe
transparenţă, capacitate şi date are o miză reală. Deşi o mare parte din
deciziile de la acest nivel au o mare încărcatură politică şi obiectivul nu
este nicidecum ca aceasta să fie complet eliminată, a avea la dispoziţie
procese clare, criterii şi numere valide poate fi de real folos în a informa
decizii altfel complexe. În Marea Britanie, de exemplu, procesul de alocare a
resurselor pentru sănătate este unul eminamente politic la foarte multe
niveluri ale administraţiei. Deciziile privind tehnologiile medicale rambursate
de către sistemul public de sănătate NHS nu fac excepţie. Deşi fiecare caz este
susţinut de un volum foarte mare de material tehnic verificat şi răsverificat,
există doar recomandări care să orienteze decizia şi nu un set rigid de
criterii. Cu toate acestea, cea mai recentă analiză a activităţii agenţiei naţionale
cu atribuţii în acest sens a arătat că argumentul tehnic de cost-eficienţă
prezice mai bine de 80% din verdictele finale pentru toate tehnologiile supuse
procesului în ultimii zece ani. Până şi actorii politici se uită din când în când
la numere.
Oricine va crea un mediu
pentru un dialog informat privind serviciile de sănătate în România va face un
serviciu public net mai valoros decât orice măsură pragmatică cu potenţial
salvator. Într-un spaţiu public bogat în afect, dar sărac în substanţă şi
valori, aceasta nu are oricum de unde să apară.
