De peste 40 de ani activez în sistemul
sanitar românesc şi mai bine de 35 de ani am activat în învăţământul medical
universitar. Mă doare sufletul şi uneori chiar percep durere fizică atunci când
aflu că un dascăl ori medic a făcut o faptă reprobabilă sau că se încadrează la
acte de corupţie.
Din copilărie şi până astăzi am simţit ce
înseamnă să provii dintr-o familie modestă social, dar cu frică de Dumnezeu, şi
nu dintr-una cu poziţii sociale înalte. În învăţământul primar, apoi în cel
liceal, adeseori am fost surprins de notele obţinute de unii colegi, copii ai
potentaţilor vremii, în comparaţie cu rezultatele mele. Judecata părinţilor
mi-a fost însă de mare sprijin: „Ai ştiut? Fii mulţumit, ai învăţat, ai
deprins, va rămâne“.
În învăţământul universitar medical pe care
l-am urmat, lucrurile s-au repetat. În preclinic, la un examen, după ce am
prezentat şi subiectele unei colege aflate în „criză de exprimare“, am fost
apreciat cu notă mai mică decât preopinenta. La un alt examen, pentru că am
înlocuit un calcul aritmetic lung şi obositor cu o ecuaţie algebrică de gradul
doi, am fost invitat să susţin examenul în toamnă. Lucrurile au continuat în
acelaşi mod în clinică, dar şi în secundariat.
Ajuns cadru didactic universitar, activând şi
în totalitarism şi în democraţie, de multe ori mi s-a sugerat telefonic,
direct, prin interpuşi ori prin bileţele, că X provine din „stirpea“ cutare. Am
considerat că este colegial şi civilizat să răspund că voi ţine cont de
recomandare. Am avut însă bunul-simţ să anunţ studenţii că între ei se găseşte
un personaj – fără a-i declina numele – pentru care am primit recomandarea unei
notări maxime. Dar mi-am îndeplinit, în fiecare caz, funcţia de examinator al
cunoştinţelor teoretice şi practice, al deprinderilor, al punctelor slabe şi al
celor puternice, recomandându-le studenţilor în cauză ce să remedieze ori să
dezvolte, chiar dacă le-am dat nota maximă. După câţiva ani, considerat a fi o
persoană „nesigură“, nu am mai primit vreo „recomandare“. Şi eram în
totalitarism.
În democraţie, poziţia mea nu a mai contat,
a trebuit să răspund la intervenţii telefonice, bileţele, intervenţii verbale
directe sau prin interpuşi. Menţinându-mi poziţia mi-am creat neprieteni,
clevetitori.
„Cutuma“ funcţiei, a telefonului, a bileţelului,
a abordării directe ori prin interpuşi, în învăţământ, funcţionează nu numai în
România, ci şi în cele mai consolidate democraţii. Când însă cutuma se
transformă în articole din Codul Penal, atunci se nasc foarte multe întrebări.