Decizia ÎCCJ de zilele trecute a scos din nou din dezmorțeală
societatea românească. Ziarele sunt pline, timeline-urile de Facebook de
asemenea, cu opinii pro și (mai ales) contra deciziei respective. În condițiile
astea, cu asemenea avalanșă de informații, ce s-ar mai putea adăuga la toată
discuția? Ei bine, printre altele, merită să încercăm să facem câteva
diferențieri utile și să răspundem la câteva întrebări care se ridică atunci
când vrem să facem asemenea diferențieri. Majoritatea acestor diferențieri
necesare sunt preponderent neglijate de contribuțiile pe care le citim în
aceste zile.
Mai întâi, trebuie să acceptăm că diferențierea între plățile
informale* având ca motivație mulțumirea și plățile informale care sunt
făcute din cauza coerciției (exercitate de un cadru medical sau non-medical)
este una mai degrabă utopică. Într-adevăr, specialiștii vorbesc despre o
clasificare a plăților informale în plăți ex-ante și ex-post, în
funcție de raportarea momentului efectuării plății față de momentul în care
pacientul a primit tratamentul1–3. Într-o asemenea accepțiune,
plățile ex-post ar fi un semn al mulțumirii pacientului, în timp ce
plățile ex-ante ar trăda condiționarea actului medical de către
personalul medical. Diferențierea este una utopică, pentru că singurul care o
poate discerne este cel care efectuează plata – respectiv, pacientul sau
aparținătorul. În aceste condiții, cum ar putea spune oricine din noi că știe
motivația cu care este făcută plata? Lucrurile sunt simple când coerciția este
explicită („Nu vă operez dacă nu primesc suma asta de bani!“). Asemenea
situații sunt însă rare și, evident, blamate la unison. Dar ce facem atunci
când coerciția este una implicită? De exemplu, atunci când ți se spune că vei
fi operat mâine, iar mâine nu mai vine. Până când colegii de salon îți traduc
limbajul codificat de spital. Sau atunci când, fără ca medicul sau asistenta să
spună ceva, suma care trebuie oferită ți-o spune pacientul care a fost internat
pe patul tău sau colegii de salon – chiar dacă tu efectuezi plata după ce ai
primit tratamentul. Mai mult decât atât, o plată efectuată chiar și după
primirea tratamentului, care poate fi percepută de personalul medical ca un
semn de mulțumire, poate fi, de multe ori, modul pacientului de a se „asigura“
că, data viitoare când va apela la aceleași servicii, cineva își va aminti
gestul. Și asemenea situații trebuie să ne îngrijoreze, ținând cont de
îmbătrânirea populației și profilul morbidității, care conduc la vizite
repetate la medic.
În locul unei discuții care să disece nuanțele și să își propună
să găsească soluții fezabile, asistăm la un aparent război între cadrele
medicale și pacienți sau, prin extensie, între cadrele medicale și societatea
românească în ansamblul ei. Ar fi mult mai util un dialog constructiv între
cele două tabere, o înțelegere autentică a frustrărilor fiecărui grup. Și da,
ar fi util dacă discuțiile oneste despre cauzele și efectele plăților informale
ar avea loc nu doar atunci când situația se acutizează din cauza unor decizii
mai mult sau mai puțin arbitrare.
Cum ar putea începe un asemenea dialog? Din partea pacienților,
prin înțelegerea faptului că majoritatea tinerilor din sistemul sanitar
românesc încă practică în România pentru că le pasă de țara care i-a format.
Din cauza unui sistem prost administrat, fiecare din acești tineri trebuie să
ia decizii și să gestioneze situații pentru care nu a fost pregătit, pentru că,
în sisteme funcționale, acele situații trebuie gestionate de altcineva. Din
partea medicilor, ar putea începe cu înțelegerea faptului că majoritatea
pacienților urăsc plățile informale la fel de mult cât medicii urăsc faptul că
sunt nevoiți să le primească. Dacă fac eforturi să își mențină dreptul la plăți
informale, medicii refuză o șansă de schimbare a sistemului și mențin o stare
de suspiciune din partea societății, care va contribui la degradarea și mai
accentuată a statutului personalului medical din România.
Apărute și proliferate pe durata organizării de tip Semașko a
sistemului sanitar, marcată de lipsuri majore, plățile informale nu doar
asigură pacienților un acces mai rapid la servicii de sănătate, ci au ajuns un
mecanism viciat de retenție a personalului medical și de compensare a proastei
finanțări și administrări a resurselor din sistem. Însă plățile informale nu
vor dispărea prea curând din realitatea noastră de zi cu zi, pentru că au ajuns
să susțină – în modul viciat de care aminteam – întregul sistem sanitar
românesc.
Pentru ca plățile informale să dispară, ar trebui să avem
mecanisme obiective, transparente și sustenabile de alocare a resurselor în
sistem. Ar trebui să avem mecanisme funcționale de motivare a personalului
medical, precum și de planificare a numărului de cadre medicale de care avem
nevoie în fiecare an și peste 10–15–30 de ani. Ar trebui să avem suficienți
specialiști care să gândească mecanismele amintite, să le implementeze și să le
evalueze. Nu în ultimul rând, ar trebui să avem viziune și leadership. Dar nu
avem mai nimic din toate acestea. Deocamdată.
*prin plăți informale, în literatura științifică
de specialitate, se înțelege „o contribuție directă, făcută adițional față de
orice contribuție determinată de termenii care reglementează serviciile la care
pacienții au dreptul, cash sau în natură, de pacienți sau alte persoane în
locul acestora, către cadrele medicale, pentru servicii pe care pacienții sunt
îndreptățiți să le primească“, definiție propusă de Gaal și colab. (2004);
termenul este preferat altor termeni (cum ar fi: șpagă, mită, plăți pe sub
masă, plăți în plicuri) datorită nuanței neutre, care nu predispune la judecată
din partea celor care îl folosesc.
