Psihiatria are un folos indispensabil: dă nume unor suferinţe înainte nenumite și ignorate, apoi ajută oamenii care au asemenea suferinţe. Dar mulţi oameni folosesc prost psihiatria. De exemplu, la etichetarea peiorativă a altor oameni sau chiar la îndepărtarea activă din societate.
Psihiatria ca unealtă de anihilare. Din fericire, în majoritatea cazurilor e o pseudopsihiatrie, o psihiatrie amatorească, a prejudecăţilor, a raţionalizării dispreţului instinctiv. Doar rar psihiatrii comit asemenea abuzuri. Rar, dar nu niciodată!
Alienarea altora exista cu multe secole înainte să existe psihiatrie. Psihiatria continuă să fie „folositoare” și după ce abuzul s-a înfăptuit și omul a fost alienat, pentru că ea are și funcţia de ţap ispășitor ideal. Și lucrurile nu sunt simple, pentru că a căzut periodic în ispita puterii și s-a complăcut frecvent în ea.
Citesc o istorie-serial a spitalelor psihiatrice din SUA și aflu că, precum peste tot, ele au apărut la început de secol XX ca așezăminte ale ajutorului și speranţei. Au degenerat însă în instituţii dezolante, insalubre și supraaglomerate, care s-au prăbușit sub propria greutate și au fost date uitării.
În 1963, președintele John F. Kennedy promulga legea Centrelor comunitare de sănătate mintală, semnând începutul dezinstituţionalizării. Legea a fost iniţial un eșec răsunător. Complet nepregătită în a-și îngrijii semenii, societatea americană i-a lăsat să eșueze în lumea subterană a celor fără domiciliu, a infracţionalităţii, a abuzului de droguri. A fost nevoie de decenii pentru a construi o adevărată psihiatrie comunitară. Lecţia aceasta s-a repetat de multe ori, în multe societăţi.
Foarte recent, în societatea noastră, s-a vorbit despre vechea rană care refuză să se vindece, a copiilor abandonaţi și instituţionalizaţi. Cumva, s-a degajat ideea că psihiatria e vinovată pentru asta. Nu este. Psihiatria a încercat să mai repare din niște pagube enorme.
Dacă asta a fost tot o proastă folosire a ei, nu cred că știm încă. Dar știm că discuţia care pare a fi despre psihiatrie ar trebui să fie despre incapacitatea noastră de a ne îngriji de cei care nu au părinţi care să îi îngrijească.