De ce ar mai visa un tânăr
medicinist să profeseze în sistemul medical românesc? Este o
întrebare legitimă în contextul crizei actuale accentuate de
personal, de bani, de materiale, de orice. De la finalul lunii iulie
am văzut o serie de tentative eșuate de negociere în vederea
plății gărzilor suplimentare între sindicatele care îi
reprezintă pe medici și Ministerul Sănătății. Motivele
medicilor sunt mai mult decât întemeiate: se cere plata orelor
suplimentare, cât și reglementarea programului de muncă după
terminarea gărzii, adică o pauză de 24 de ore, necesară refacerii
organismului. Ministerul prezintă aceeași scuză eternă, lipsa
banilor. Am fost plăcut impresionat să găsesc și un studiu făcut
de Federația „Solidaritatea Națională“, numit „Gărzile
medicilor. Situația actuală și principiile utilizabile pentru
modificarea Regulamentului privind timpul de lucru și organizarea
gărzilor în unitățile sanitare publice“, conform căruia 76%
din medicii români afirmă că muncesc și 36 de ore neîntrerupt
într-o gardă, consecințele fiind previzibile: oboseală cruntă și
scăderea calității actului medical, precum și creșterea
probabilității de erori medicale.
„Media numărului maxim de ore
lucrate continuu de medici este de 33,3 ore. Peste 93,7% dintre
medici au lucrat continuu un număr maxim de ore mai mare de 24; 76%
din medici au lucrat continuu un număr maxim de ore cuprins între
30 și 36 de ore“. Studiul mai arată că media orelor lucrate
săptămânal de medici este de 62,3 ore (echivalentul a peste 1,7
norme). În jur de 94% din medicii care fac gărzi lucrează mai mult
de 40 ore pe săptămână, iar 96,7% lucrează mai mult de 36 ore de
săptămână, care este, de altfel, durata normală a unei săptămâni
de lucru pentru un medic.
Un om obișnuit
s-ar întreba de ce nu pleacă medicul imediat acasă după gardă?
Răspunsul este simplu: fiindcă nu are cine să se ocupe de
pacienții internați pe durata gărzii pentru investigații
ulterioare când diagnosticul nu este lămurit imediat, sau de
începerea și monitorizarea tratamentului pentru urgența cu care
pacientul a venit la spital. Răspunderea pentru pacienții internați
cui revine? Evident, tot lui. Așa că, vrea, nu vrea, mai bea o
cafea și încearcă să o scoată la capăt muncind suplimentar: un
telefon la Radiologie pentru a programa o coronarografie cât mai
repede, o rugăminte la un coleg de la Gastroenterologie pentru o
endoscopie în plus, câteva rugăminți cu palmele împreunate la
șeful de secție pentru un antibiotic necesar mai scump, care s-ar
putea să îi crească nepermis de mult consumul de medicamente al
secției la final de lună, lucruri de genul acesta. La pacienții
internați se adaugă și cei deja spitalizați pentru care trebuie
să intervină terapeutic în cazul în care starea lor de sănătate
o cere. Toate aceste responsabilități sunt doar în cârca
medicului curant și, deși toți afirmăm pe un ton politically
correct
că, desigur, acesta trebuie să meargă acasă după 24 de ore
neîntrerupte de muncă, discuția se schimbă când devenim
aparținătorul unui pacient internat pe durata nopții, în urgență,
iar a doua zi dimineață medicul ar fi acasă, de negăsit pentru a
ne explica de ce evoluția stării pacientului nu merge deloc spre
bine. Cine ar trebui să preia cazurile medicului aflat în repaosul
de 24 de ore? Să amâne o operație, de exemplu, cu o zi, crescând
durata spitalizării și, consecutiv, costurile spitalului? Dar astea
sunt deja finețuri care nu se vor produce prea curând, sau mai bine
zis, vreodată.
Cât despre medicii rezidenți, cum
li se va majora venitul atâta timp cât nu li se plătește nicio
gardă? Știm cu toții că în privința lor este o nebuloasă cu
privire la plata gărzilor. Fie li se plătește doar o singură
gardă pe lună, fie li se plătesc gărzile începând cu anii mai
mari de rezidențiat, fie nu se plătesc deloc. Argumentele sunt
simple: spitalul în care lucrează rezidentul nu are bani pentru
plata gărzilor (spitalul plătitor de salariu nu este același
întotdeauna cu spitalul în care rezidentul își efectuează
activitatea, știu, e amețitor pentru cineva din afara sistemului să
înțeleagă, dar așa stau lucrurile). Pot interveni și argumente
de la diferiți colegi/superiori, de tipul „lasă că primesc ei
bani de la pacienți în timpul gărzilor, așa că să nu se plângă
că nu sunt plătiți de spital“, afirmația culminând cu râsetele
acoliților care gravitează în jurul șefului respectiv. Este o
sincopă managerială din care medicul rezident nu se alege cu nimic.
Paradoxal, rezidentul este cel care are parte de toată „alergătura“
într-o gardă, că doar nu o să coboare medicul primar la camera de
primiri urgențe pentru orice unghie încarnată sau cistită, după
cum nici pe secție nu se poate deplasa pentru orice episod de
vărsături care poate ascunde până la urmă un infarct miocardic,
sau pentru orice tub de dren înfundat. Și apoi, rezidentul trebuie
să învețe, nu? Că doar de aia se află în spital.
Ironic, tocmai această migrație a
proaspeților absolvenți ai facultății de medicină în alte
sisteme este cea care se face răspunzătoare pentru numărul mare de
ore de muncă petrecute de medici în gărzi și pentru epuizarea
lor. Căci ar prinde extrem de bine o linie în plus de gardă
asigurată de proaspătul rezident, chiar dacă nu abundă el de
cunoștințe medicale, măcar consultă pacienții și prezintă
cazul cum poate mai bine medicului primar care asigură linia
principală de gardă. De bine, de rău, îl scutește de câteva
drumuri la camera de gardă pentru prezentările banale, care nu sunt
urgențe în adevăratul sens al cuvântului. Este tânăr, nu simte
oboseala, ce să mai, este ideal! Dar nu trebuie răsplătiți. Dacă
își vor lua nasul la purtare și vor începe să realizeze că sunt
o rotiță foarte importantă în sistem? Și nu mă refer la
spitalele din București, unde nu crâcnește nimeni din rândul
rezidenților vizavi de dreptul lor de a fi plătiți pentru gărzile
efectuate, ci în spitalele din orașele mai mici, care au mari
probleme în a acoperi liniile de gardă în diferite specialități.
Personal, cred că această măsură
(deși binevenită) de plată a sporurilor, orelor și gărzilor
suplimentare nu va rezolva nici problema migrației medicilor tineri,
după cum nu va scădea nici nevoia de a primi plicul, însă este un
pas în direcția unui sistem mai normal, puțin câte puțin. Un pas
timid, ce e drept.
