Dacă ai vedea pagina de internet a unei secţii de pediatrie, unde sunt scrise următoarele: „Părinţii nu sunt vizitatori, ci membri de bază ai echipelor de îngrijire. Vă oferim astfel sprijinul și informaţiile de care aveţi nevoie în timpul șederii copilului în spital și vă ajutăm să vă pregătiţi să-l îngrijiţi, să vă apropiaţi de el și să vă concentraţi asupra hrănirii și dezvoltării lui”.
Dacă personalul medical ar instrui părinţii despre ce înseamnă să fii vizitator: folosirea telefoanelor, spălatul pe mâini... Ar crea materiale de informare corectă a regulilor de igienă în spital și de îngrijire a nou-născuţilor în general.
Dacă la intrarea în secţie ar exista dulapuri cu cifru pentru depozitarea bagajelor vizitatorilor. Ar avea locuri pentru parcare, ar avea posibilitatea de extragere a laptelui matern. Ar exista o sală de consiliere pentru părinţi, unde psihologul să stea chiar și două, trei sau patru ore de vorbă cu părinţii.
Dacă, în salon, mama ar sta lângă copil (chiar dacă ar fi vorba de o secţie de terapie intensivă), ar avea patul și dulapul lângă el, ar merge la bucătăria creată special pentru părinţi, unde mănâncă alături de personal. Personalul nu le-ar ascunde nimic, ar susţine politica unei transparenţe totale, informarea s-ar face frecvent, pentru că părinţii sunt partenerii spitalului. Vizitele medicale s-ar face împreună cu părinţii, în faţa cărora ar dezvălui planul copilului. Aceștia ar afla disputele și zbaterile medicilor într-o manieră corectă, civilizată, argumentată, care nu lasă urme de îndoială profesională. Medicilor le-ar plăcea realmente să comunice, să spună tot ce știu, dar și ce nu știu.
Dacă ar avea o bancă de lapte matern pentru alimentarea cât mai apropiată de natural a copiilor. Ar angaja un asistent și un doctor nutriţionist la această bancă, chiar dacă nu ar exista precedent în ţară. Și ar avea lapte matern pentru mai mult de jumătate dintre copii; o proporţie mai mare decât media pe ţară la copiii sănătoși. Ar face campanie în ideea „niciun copil singur în spital” cu referire la copiii părăsiţi de părinţi și ar instrui voluntari să ajute la îngrijirea acestora, unii dintre acești voluntari chiar să înfieze copii cu probleme medicale de care au avut grijă în spital.
Dacă părinţii ar putea să-și vadă de oriunde copiii internaţi cu ajutorul unor camere video. Medicii, la rândul lor, ar putea monitoriza cu ajutorul tehnologiei copiii externaţi, ai căror părinţi au rămas dependenţi de comunicarea și munca în echipă de pe durata spitalizării și pe care medicii nu-i pot pur și simplu abandona.
Dacă ar fi creat un spaţiu intermediar între îngrijirea din terapie intensivă și cea de la domiciliu după externare, postterapie intensivă, cu următorul mesaj: „Acolo încercăm să vă acomodăm cu copiii voștri, să vă trimitem acasă, să îi îngrijiţi, să îi hrăniţi și să-i dezvoltaţi”.
Dacă părinţii ar rămâne atașaţi de secţia spitalului; chiar și unii care și-au pierdut copiii ar rămâne parteneri în diverse proiecte, în ciuda durerii provocate de pierderea lor.
Dacă internarea într-o astfel de secţie s-ar face transparent prin înscriere pe site-ul secţiei, prin completarea unei cereri de internare online. Personalul ar veni cu plăcere la muncă. Părinţii ar pleca fericiţi, chiar dacă nu cu destinul, măcar cu atingerea umană.
Acest loc există. În România. În spitalele din România există compasiune și lucruri proiectate și executate cu măiestrie. Și noi avem responsabilitatea să le observăm, să le apreciem și să încurajăm răspândirea lor.
Un proverb amerindian spune că în fiecare om există o permanentă luptă între doi lupi, unul bun și unul rău. Și că va învinge lupul care este hrănit mai bine de fiecare. Haideţi să hrănim lupul cel bun din oameni, oferindu-le compasiune.
Vă doresc un An Nou frumos în care să oferiţi și să vă bucuraţi la rândul dumneavoastră de compasiune. Înspre și dinspre toate zările. La mulţi ani!