Citind opiniile unui reputat virolog care enunţa o asemenea ipoteză, am fost de-a dreptul surprins și nu mai puţin intrigat. Mi s-a părut un nonsens absolut. Norocul meu a fost că n-am abandonat articolul și pe măsura lecturii, parcă-parcă am început să-i dau dreptate.

Am admis că nu e o formă de viaţă structurată așa cum cunoaștem, cu sisteme care să-i asigure energia și perpetuarea, ci o proteină cu calităţi aparte care declanșează această nebunie la adresa omului.

Și chiar mi-am întărit credinţa că materia brută este dotată cu proprietăţi, nu cu inteligenţă, cum susţin unii cercetători. De la sine înţeles că numai materia ajunsă pe o treaptă superioară de organizare capătă inteligenţă, prin intervenţia altor și altor componente ale aceleiași materii.

Poveste cu tâlc

Circulă pe Internet o istorie nostimă, dar plină de tâlc. Cică într-o bună zi, David, învingătorul uriașului Goliath și al doilea împărat al Israelului (după Saul), și-a chemat bijutierul și i-a poruncit: „Ai trei zile să-mi faci un inel! Când am să mă uit la el, dacă sunt trist, să devin vesel, iar dacă nu voi fi în apele mele, să fiu pe dată vesel. Dacă nu-mi împlinești voia, ai să plătești cu viaţa!”

Amărât, bietul bijutier, care-și vedea viaţa ameninţată, a avut norocul să întâlnească prin curţile împărătești un copilandru, care nu era altul decât Solomon, mintos de mic și fiu al împăratului.

Auzind povestea bijutierului, acestuia nu i-a fost deloc greu să-i dea și rezolvarea: „Ei, nimic mai simplu! Fă-i inelul cerut și scrie pe el, mare, să se vadă, doar trei cuvinte: «Gam zeh yaavori», ceea ce pe limba noastră înseamnă «Și asta va trece»”. Și așa bijutierul a scăpat cu viaţă, dar și împăratul și-a văzut fantezia împlinită.

O primă și foarte importantă concluzie este că urgia prăvălită peste toată lumea se va sfârși. Dar sfârșitul nu va veni ca rezultat al luptei și al victoriei noastre asupra inamicului, ci fiindcă în codul său se află înscris acest final, așa cum este înscris în curbele sau graficele tuturor epidemiilor sau pandemiilor.

Dacă ne întrebăm când va surveni acest final, nu mai este în puterea noastră să spunem, ci, eventual, folosind experienţele altor pandemii, să aproximăm. Dar este o aproximare mai mult decât relativă, pentru simplul motiv că nu cunoaștem în amănunt inamicul și armele lui și va mai trece încă destul timp până îi vom descifra biologia.

Corolarul imediat al acestor susţineri este că avem datoria să înregistrăm și să consemnăm foarte corect și în amănunt istoria acestei catastrofe mondiale, să o disecăm, să o analizăm, ca să fim pregătiţi și să o prevenim, iar la nevoie, să avem pregătite și arme eficiente de luptă împotriva ei. Fiindcă nu există nicio îndoială că ea va reveni.

Frica, o problemĂ catastrofală

În faţa unui asemenea flagel, de intensitate și extensie nemaiîntâlnite, este imposibil ca, într-o zonă oarecare, să nu apară o fisură, o supapă nefuncţională, generatoare de noi secvenţe distrugătoare, cu atât mai mult cu cât omul dintotdeauna a fost o fiinţă șovăielnică, ce se conduce încă după impulsuri primare, egoistă prin definiţie, inconstantă și dispusă să găsească vinovăţiile la alţii, nu la el. În context, nu putem face abstracţie de realităţi.

Este cert că pandemia în curs nu va număra milioane de morţi, precum marile epidemii ale trecutului. Dar când aproape jumătate dintre cetăţenii planetei, sănătoși, dar înfricoșaţi de groaza morţii, fug din calea urgiei și se izolează îndărătul unor pereţi, situaţia devine gravă, dacă nu catastrofală, mai ales în context mondial.

 Avem ceva de învăţat din toată această poveste? Fără îndoială că da. După atentatul din 11 septembrie 2001 din SUA, s-a afirmat destul de apăsat că începând cu acea dată, viaţa pe planeta noastră nu va mai fi ca până atunci, și că lumea, în integralitatea ei, trebuie să se schimbe și se va schimba.

În realitate, lucrurile nu s-au petrecut așa, fiindcă dincolo de dramatismul indubitabil, evenimentul a interesat o zonă mai limitată, echilibrată și bine ancorată în economie.

De data asta, lucrurile nu mai stau așa. Pandemia afectează sever întreaga planetă, iar consecinţele ei nu lasă insule neatinse. Ne obligă să ne întrebăm dacă drumurile pe care am mers până acum au fost bune și corecte și dacă nu cumva trebuie să le părăsim. Acum se poate vorbi despre o altă lume care trebuie reclădită, reconstruită, repornită. Evident, cu alte motoare și pe alte principii.

Pandemia în România

Înainte de a încheia, se cuvine să privim și în propria ogradă, cu partea noastră de vieţi pierdute și suferinţe de care nu aveam nevoie. Trebuie să încercăm să vedem unde ne aflăm. Am irosit, într-un mod condamnabil, timpul și șansele enorme de după 1989. Nu ne-am arătat demni de timpul pe care l-am trăit.

Societatea noastră s-a degradat și continuă s-o facă în ritm alert. Tot ce a fost valoros și peren s-a alterat, s-a risipit și continuă să se năruie; nimic din ce s-a construit cu migală, eforturi și sacrificii nu a supravieţuit; nimic nu se leagă, nimic nu ne reușește.

O degringoladă de nivel naţional este tot mai vizibilă în absolut toate domeniile, iar progresele de orice tip întârzie să-și arate mlădiţele, oricât de firave. Ca să nu mai spun că pentru cei mai mulţi speranţele într-o redresare binevenită sunt din ce în ce mai inconsistente.

Vremea schimbării

Singura acţiune palpabilă și omniprezentă este flecăreala non-stop, de noapte și de zi, de parcă toţi oamenii noștri de presă și invitaţii lor își susţin public tezele în specialitatea „filibusterism”*, în permanenţă alimentată de evenimente stupide, scandaloase, lipsite de noimă. A venit vremea redresării, poate a trezirii din somnul cel de moarte.

Trebuie să ne adunăm, să începem să construim, să realizăm concretul de care avem nevoie. Nu vom mai putea pleca peste graniţă. Trebuie să culegem căpșunile și roșiile cultivate de noi, să refacem agricultura înainte de toate și să nu mai importăm usturoi și leuștean din Venezuela.

Trebuie să refacem industria, folosind chiar fierul vechi pe care-l mai avem, să ne exploatăm bogăţiile și să încetăm să mai întindem mâna la străini, să nu ne mai vindem pe doi bani netrebnici. Nu va fi ușor, dar trebuie să ne redobândim încrederea în noi și în viitorul nostru și al urmașilor noștri.