A fost bucuros să ne revadă, mai ales că eram și cu Sabrina. Îl trimiseseră nepoţii cu o listă de produse preferate cu care musai trebuia să revină acasă. Se schimbase. Părea obosit și, după ce m-a întrebat despre viaţă, lecturi și ce mai scriu, mi-a povestit că lucrează la un capitol al unei cărţi de amintiri, în care istorisea necazurile pe care i le făcuseră un fost șef și diverși colegi. Mi-a promis că îmi va trimite manuscrisul. Înspre finalul lunii am organizat un eveniment internaţional la Centrul de Limbi Moderne și Integrare Multiculturală al UMF Iași, în care am proiectat un interviu pe care mi l-a acordat, pentru platforma online a proiectului ALCMAEON. În cadrul său a vorbit despre aspectele mai puţin cunoscute ale producţiei de medicamente din perioada comunistă, despre exportul acestora și despre evoluţia industriei farmaceutice românești după 1990. Urma să-i trimit linkul cu interviul, dar, din păcate, cum se tot întâmplă de-o vreme, să fiu părăsit de foștii maeștri, cineva m-a sunat și mi-a comunicat vestea morţii sale.

        Profesorul Ostin Mungiu a fost primul universitar pe care l-am văzut performând. Diferit de ceilalţi, în vorbire și în ţinută. Ne-a ţinut primul curs, în deschiderea anului universitar 1993-1994, și ne-a fost „decan de promoţie” la ceremonia de la Teatrul Naţional din Iași, în vara lui 1999, când a luminat din nou chipurile sutelor de absolvenţi prin discursul său caracteristic.

Cana de ceai și versurile lui Topîrceanu

        Înainte de fiecare curs ajungea cana cu ceai, acoperită cu un șerveţel colorat, pentru ca apoi să intre în amfiteatru Profesorul, cu pălăria și fularu-i consacrate. Mi-aduc și acum aminte versurile din Topîrceanu pe care le rostea înainte de a vorbi despre medicamente, după cum îmi sunt vii și vorbele de la examinarea practică. „De unde ești? Din Tecuci? În orașul ăla în care nici nu-mi dau seama când intru și când ies, în drumul meu spre București?”

        Ne-am simpatizat reciproc și m-a invitat să colaborăm. Mi-a coordonat teza de licenţă și chiar m-a ajutat să o printez, la unul dintre puţinele centre de multiplicare color din acea vreme. Lucrarea de diplomă și alte comunicări pe care le-am susţinut ca student au sădit în mine seminţele din care au răsărit cele două volume: „Sensul Durerii” și „Durerea în Lumina Ortodoxiei”, primul beneficiind de cuvântul său însoţitor.

        Chiar dacă mă tachinase odinioară, a fost extrem de bucuros să vină pentru o conferinţă despre durere, în cadrul unui eveniment pe care l-am organizat în anii 2000, ca medic al Spitalului din Tecuci. Și acolo, ca în multe locuri, veneau foști studenţi să-l revadă. Pe unii chiar și-i amintea și îi surprindea cu detalii din trecut.

Amintiri pentru o viaţă

        Colaborarea cu domnia sa, dincolo de implicarea în Asociaţia de Algeziologie din România, ori ca doctorand al său, a continuat și după ce am ales alt drum profesional. M-a însoţit la mai toate lansările de carte, a scris despre unele volume pe care le-am publicat și m-a îndemnat mereu să nu renunţ, chiar dacă mi se tot aruncă bolovani în cale. Ușa cabinetului său era mereu deschisă și mă primea, oferindu-mi mereu o bomboană de ciocolată, și, nu de puţine ori, cea mai recentă carte. A fost printre puţinii dascăli care m-au încurajat să scriu și, fără a se considera atoateștiutor, îmi solicita părerea la unele texte cu caracter iatroistoric la care lucra.

        În locuinţa sa din stradela Sărărie, păstra într-un dosar fiecare text pe care l-am scris despre domnia sa, începând cu eseul „Copacul care l-a văzut pe Stere”, publicat în revista pe care o coordonam, Anunţul cultural, publicaţie tecuceană pe care a și recenzat-o de câteva ori. În fiinţa mea voi păstra vie amintirea sa. Și am speranţa că documentele, tablourile și obiectele vechi medicale pe care le avea expuse în biroul său de la Universitate vor avea un destin diferit faţă de cele dinaintea preluării conducerii disciplinei de către domnia sa.