Este
cea mai importantă iniţiativă de sănătate publică din ultimul deceniu. Da,
legea pentru vaccinare, a cărei existenţă a fost oficial anunţată de ministrul
Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, săptămâna trecută. Pentru a evita discuţiile
inutile trebuie să precizăm de la început că anunţul ministrului a fost
prematur, având în vedere că scrierea proiectului este abia în etapa iniţială.
În acelaşi timp, reacţiile imediat următoare anunţului au oferit o probă din
marea amăruie pe care autorii legii, şi medicii alături de ei, vor trebui să o
bea după ce proiectul va deveni public. Mişcările antivaccin existente în
România au caracteristici tot mai apropiate fanatismului religios şi, dat fiind
spectaculosul acestor manifestări, vor beneficia de mediatizare în perioada
dezbaterilor publice. Dar este esenţial ca experţii să nu scrie legea cu gândul
la aceşti extremişti ai iraţionalului. Nu ei, ci miile de părinţi îngrijoraţi
sunt cei cărora această lege trebuie să li se adreseze.
Să
reamintim rapid cifrele, furnizate de Institutul Naţional de Sănătate Publică,
care au provocat iniţiativa autorităţilor. În Bucureşti, rata vaccinării cu ROR
a fost în 2014 de 78,3% faţă de 97,4% în 2013. Avem aşadar o scădere de aproape
douăzeci (!) de procente într-un singur an. Tot în Bucureşti, acoperirea
vaccinală cu DTP a fost de 75% în 2014 faţă de 95,9% în anul precedent.
Principalele cauze ale acestei scăderi sunt, pe de o parte, discontinuităţile
în aprovizionarea cu vaccin, pe de altă parte, refuzul părinţilor de a-şi
vaccina copiii.
Aşadar,
o parte importantă a acestei noi legi trebuie să abordeze riguros, şi cu
definirea responsabilităţilor, lanţul de distribuţie şi furnizare a
vaccinurilor în România. Mulţi medici de familie spun că nu au întotdeauna la
dispoziţie dozele necesare respectării programului naţional de imunizare. În
astfel de cazuri părinţii sunt trimişi să-şi cumpere vaccinul din farmacie, dacă
îl găsesc. Sau sunt chemaţi la o dată ulterioară care, dacă se nimereşte de pildă
în plin sezon gripal, poate aduce o nouă ratare a vaccinării. Unifarmul,
distribuitorul oficial al statului, nu are un istoric recent de strălucită
eficienţă. Din păcate, nici la capitolul transparenţă comunicaţională această
instituţie nu stă foarte bine. Responsabilitatea pentru aceste cazuri de
discontinuitate în aprovizionarea cu vaccinuri rezidă categoric în Ministerul Sănătăţii
şi în instituţia direct subordonată lui, anume Unifarm. Proiectul legii vaccinării
trebuie să abordeze în mod particular obligativitatea asigurării continuităţii
aprovizionării cu vaccinuri, cu definirea pedepselor aplicate în cazul defecţiunilor
pe acest lanţ.
Refuzul
părinţilor de a-şi vaccina copiii este însă problema cea mai dificil de
abordat. Se pare că, cel puţin în Bucureşti, fenomenul refuzului este mult mai
frecvent întâlnit în rândul mamelor din clasa mijlocie, care au întotdeauna şi
acces nelimitat la internet. Pe fundalul unei scăderi importante a încrederii
românilor în sistemul lor medical, informaţiile vehiculate online vin să
satisfacă această nesiguranţă a mamelor. Iar zona online, cel puţin în domeniul
vaccinurilor, este raiul conspiraţioniştilor. Potenţialul de propagare a
acestor teorii conspiraţioniste este mare şi constatat deja într-un studiu
publicat de Catrinel Crăciun şi Adriana Baban de la Universitatea „Babeş-Bolyai“
din Cluj-Napoca. Cele două au studiat eşecul campaniei de vaccinare HPV din
2010 şi le-au întrebat pe mame de ce au refuzat acest vaccin. Pentru că erau
îngrijorate că va produce infertilitate, a fost răspunsul majoritar. De unde au
aflat asta? Pentru mamele cu educaţie superioară, principala sursă de informaţie
a fost internetul, mai ales anumite forumuri care spun că acest vaccin face de
fapt parte dintr-o conspiraţie mondială de scădere a populaţiei. Pentru mamele
fără educaţie superioară, principala sursă de informaţie au fost celelalte
mame. Pentru că într-un sistem de sănătate în care puţini au încredere, celelalte
mame sunt percepute ca fiind o mai bună sursă de informaţie decât medicii.
E
un paradox că medicul este exclus ca sursă de încredere din acest cerc de
transmitere a informaţiei strict de specialitate şi, probabil, acesta ar fi un
punct important în care proiectul de lege ar trebui să propună o intervenţie
reparatorie. Dar, pentru a recâştiga încrederea celorlalte mame, autorităţile
medicale trebuie să renunţe la atitudinea paternalistă tradiţională în sistemul
sanitar românesc. Pe lângă experienţa anecdotică, şi aici avem câteva date care
pot fi extrapolate la nivelul întregului sistem. Un studiu, al cărui autor este
dr. Andrei Nanu de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti,
constată că 64% din medici şi 82% din asistenţii medicali din clinicile incluse
în studiu limitează accesul pacienţilor la informaţiile medicale personale.
Constatarea este susţinută de poziţia foarte slabă ocupată de România în privinţa
respectării drepturilor pacienţilor la nivelul Uniunii Europene (sursa: Indexul
European al Consumatorului de Sănătate, 2014).
Suntem
aşadar într-o schimbare completă de paradigmă: autoritatea medicului, automat
atribuită de diploma obţinută, nu mai este deloc suficientă pentru a convinge
populaţia să îşi schimbe sau să continue un anume comportament medical
(vaccinarea, în cazul de faţă). Medicii şi instituţiile medicale din România
trebuie să introducă inovaţii decisive în modalităţile de comunicare cu celelalte
mame.
Nu
e deloc simplu. De pildă, schema de vaccinare recomandată copilului în România
trebuie să devină un subiect de explicaţii publice. Principiul „nu se comentează
pentru că aşa spun medicii“ nu mai este eficient. Dintre schemele de vaccinare
existente la nivel european, România se apropie cel mai mult de modelul
francez. Cu o notabilă diferenţă: vaccinul BCG, care la noi este recomandat
tuturor, iar în Franţa doar grupurilor populaţionale de risc. Interesant este că,
în acest caz, România face parte din categoria fostelor ţări comuniste care au
menţinut acest vaccin în programul lor de imunizare: Bulgaria, Croaţia,
Ungaria, ţările baltice şi Polonia, spre deosebire de Slovenia, Slovacia sau
Cehia, unde este recomandat doar grupurilor cu risc. De ce aleg spre exemplu
chiar BCG-ul? Nu doar pentru că este cel mai controversat vaccin din punctul de
vedere al recomandării vaccinării universale la naştere, dar şi pentru că serveşte
drept „muniţie“ eficientă pentru fanaticii antivaccin. În 2012, din cei 200.000
de copii vaccinaţi cu BCG în România, 115 au dezvoltat efecte adverse serioase
din cauza schimbării subtulpinii folosite anterior în România cu subtulpina
Copenhaga 1331, cunoscută ca producând reacţii adverse mai frecvente. Nu discutăm
aici de ce autorităţile nu au prevăzut din timp situaţia, dar subliniez că acel
episod a rămas întipărit în mintea multor părinţi anterior sensibilizaţi, fără
să fie însă şi convinşi de retorica mişcărilor antivaccin.
Ar
fi o idee bună dacă legiuitorul ar clasifica vaccinurile din schema naţională
de imunizare folosind sistemul de stele (glumesc, dar doar pe jumătate).
Vaccinurile de patru stele ar fi cele a căror eficienţă este indubitabilă ştiinţific,
cu o frecvenţă extrem de scăzută a efectelor adverse şi în mod special utile
profilului de sănătate specific populaţiei României. Apoi vaccinurile de trei
stele: în mod clar eficiente, foarte utile unei populaţii ca a României, dar cu
o frecvenţă mai ridicată a efectelor adverse. Apoi vaccinurile de două stele, şi
tot aşa... Acest sistem de stele ar fi extrem de uşor de comunicat public şi
atractiv şi pentru media. Iar politicile de obligativitate a vaccinării ar trebui
croite diferit pentru fiecare dintre aceste patru clase de vaccinuri.
Sunt
convins că avansarea unui proiect de lege a vaccinării bazat pe principii
punitive ar fi dezastruos. Simt nevoia să repet: refuzul părinţilor la
vaccinare este în primul rând o chestiune de încredere. Pedeapsa nu creşte
încrederea, ci frica. Iar frica alimentează teoriile conspiraţioniste atât de
prizate de mişcările antivaccin. Legiuitorul
român trebuie să rezolve criza vaccinării în România
construind pe încredere, nu pe frică.
Există
numeroase modele de politici în privinţa vaccinării. În Pakistan, părinţii care
refuză să-şi vaccineze copiii merg la închisoare. În Franţa sunt amendaţi cu
zeci de mii de euro. În Australia, în cazul refuzului, părinţii pot pierde până
la 11.000 de dolari pe an, adică alocaţiile pentru copil pe care statul le
retrage în astfel de cazuri. Copiii părinţilor care refuză vaccinarea în Belgia
nu pot fi înscrişi în şcolile de stat. În Olanda, vaccinarea este complet opţională,
iar în Statele Unite legislaţia variază considerabil de la un stat la altul.
Tot acest curcubeu de severitate variată a autorităţilor se menţine şi în opţiunea
pentru părinţi de a fi exceptaţi din considerente religioase sau morale. Dar,
cel puţin în vestul Uniunii Europene, este clar legiferat ca statul sau producătorul
farmaceutic să compenseze foarte generos familiile acelor copii care au suferit
efecte adverse în urma vaccinării. Acest mic detaliu este menit să creeze
încredere, deoarece nicio companie farmaceutică, dacă nu ar fi sigură de
frecvenţa foarte redusă a efectelor adverse, nu ar accepta o astfel de
prevedere legală. Dintr-un motiv foarte simplu: riscul falimentului.
Nu
este cazul ca aici, într-un jurnal medical, să intrăm şi mai mult în detaliile
unei discuţii complexe. Dar încă un element important: este esenţial ca grupul
de experţi care lucrează la acest proiect să includă şi unul-doi experţi în
comunicare şi cel puţin un specialist în psihologie comportamentală. Este
evident că suntem în faţa unui fenomen prea complex (şi periculos) pentru a fi
abordat exclusiv de medici. După cum se vede, soluţii există. Dar să nu uităm că
această lege trebuie să fie una a încrederii, o lege care să nu impună, ci să
convingă de bunele intenţii şi transparenţa autorilor, în particular, şi a
medicilor, în general. Oameni cărora le ţin pumnii. Au o sarcină dificilă.