Newsflash
OPINII

Criza vaccinării în România. Câteva soluţii

de Vlad MIXICH - apr. 30 2015
Criza vaccinării în România. Câteva soluţii
Este cea mai importantă iniţiativă de sănătate publică din ultimul deceniu. Da, legea pentru vaccinare, a cărei existenţă a fost oficial anunţată de ministrul Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, săptămâna trecută. Pentru a evita discuţiile inutile trebuie să precizăm de la început că anunţul ministrului a fost prematur, având în vedere că scrierea proiectului este abia în etapa iniţială. În acelaşi timp, reacţiile imediat următoare anunţului au oferit o probă din marea amăruie pe care autorii legii, şi medicii alături de ei, vor trebui să o bea după ce proiectul va deveni public. Mişcările antivaccin existente în România au caracteristici tot mai apropiate fanatismului religios şi, dat fiind spectaculosul acestor manifestări, vor beneficia de mediatizare în perioada dezbaterilor publice. Dar este esenţial ca experţii să nu scrie legea cu gândul la aceşti extremişti ai iraţionalului. Nu ei, ci miile de părinţi îngrijoraţi sunt cei cărora această lege trebuie să li se adreseze.
Să reamintim rapid cifrele, furnizate de Institutul Naţional de Sănătate Publică, care au provocat iniţiativa autorităţilor. În Bucureşti, rata vaccinării cu ROR a fost în 2014 de 78,3% faţă de 97,4% în 2013. Avem aşadar o scădere de aproape douăzeci (!) de procente într-un singur an. Tot în Bucureşti, acoperirea vaccinală cu DTP a fost de 75% în 2014 faţă de 95,9% în anul precedent. Principalele cauze ale acestei scăderi sunt, pe de o parte, discontinuităţile în aprovizionarea cu vaccin, pe de altă parte, refuzul părinţilor de a-şi vaccina copiii.
Aşadar, o parte importantă a acestei noi legi trebuie să abordeze riguros, şi cu definirea responsabilităţilor, lanţul de distribuţie şi furnizare a vaccinurilor în România. Mulţi medici de familie spun că nu au întotdeauna la dispoziţie dozele necesare respectării programului naţional de imunizare. În astfel de cazuri părinţii sunt trimişi să-şi cumpere vaccinul din farmacie, dacă îl găsesc. Sau sunt chemaţi la o dată ulterioară care, dacă se nimereşte de pildă în plin sezon gripal, poate aduce o nouă ratare a vaccinării. Unifarmul, distribuitorul oficial al statului, nu are un istoric recent de strălucită eficienţă. Din păcate, nici la capitolul transparenţă comunicaţională această instituţie nu stă foarte bine. Responsabilitatea pentru aceste cazuri de discontinuitate în aprovizionarea cu vaccinuri rezidă categoric în Ministerul Sănătăţii şi în instituţia direct subordonată lui, anume Unifarm. Proiectul legii vaccinării trebuie să abordeze în mod particular obligativitatea asigurării continuităţii aprovizionării cu vaccinuri, cu definirea pedepselor aplicate în cazul defecţiunilor pe acest lanţ.
Refuzul părinţilor de a-şi vaccina copiii este însă problema cea mai dificil de abordat. Se pare că, cel puţin în Bucureşti, fenomenul refuzului este mult mai frecvent întâlnit în rândul mamelor din clasa mijlocie, care au întotdeauna şi acces nelimitat la internet. Pe fundalul unei scăderi importante a încrederii românilor în sistemul lor medical, informaţiile vehiculate online vin să satisfacă această nesiguranţă a mamelor. Iar zona online, cel puţin în domeniul vaccinurilor, este raiul conspiraţioniştilor. Potenţialul de propagare a acestor teorii conspiraţioniste este mare şi constatat deja într-un studiu publicat de Catrinel Crăciun şi Adriana Baban de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cele două au studiat eşecul campaniei de vaccinare HPV din 2010 şi le-au întrebat pe mame de ce au refuzat acest vaccin. Pentru că erau îngrijorate că va produce infertilitate, a fost răspunsul majoritar. De unde au aflat asta? Pentru mamele cu educaţie superioară, principala sursă de informaţie a fost internetul, mai ales anumite forumuri care spun că acest vaccin face de fapt parte dintr-o conspiraţie mondială de scădere a populaţiei. Pentru mamele fără educaţie superioară, principala sursă de informaţie au fost celelalte mame. Pentru că într-un sistem de sănătate în care puţini au încredere, celelalte mame sunt percepute ca fiind o mai bună sursă de informaţie decât medicii.
E un paradox că medicul este exclus ca sursă de încredere din acest cerc de transmitere a informaţiei strict de specialitate şi, probabil, acesta ar fi un punct important în care proiectul de lege ar trebui să propună o intervenţie reparatorie. Dar, pentru a recâştiga încrederea celorlalte mame, autorităţile medicale trebuie să renunţe la atitudinea paternalistă tradiţională în sistemul sanitar românesc. Pe lângă experienţa anecdotică, şi aici avem câteva date care pot fi extrapolate la nivelul întregului sistem. Un studiu, al cărui autor este dr. Andrei Nanu de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, constată că 64% din medici şi 82% din asistenţii medicali din clinicile incluse în studiu limitează accesul pacienţilor la informaţiile medicale personale. Constatarea este susţinută de poziţia foarte slabă ocupată de România în privinţa respectării drepturilor pacienţilor la nivelul Uniunii Europene (sursa: Indexul European al Consumatorului de Sănătate, 2014).
Suntem aşadar într-o schimbare completă de paradigmă: autoritatea medicului, automat atribuită de diploma obţinută, nu mai este deloc suficientă pentru a convinge populaţia să îşi schimbe sau să continue un anume comportament medical (vaccinarea, în cazul de faţă). Medicii şi instituţiile medicale din România trebuie să introducă inovaţii decisive în modalităţile de comunicare cu celelalte mame.
Nu e deloc simplu. De pildă, schema de vaccinare recomandată copilului în România trebuie să devină un subiect de explicaţii publice. Principiul „nu se comentează pentru că aşa spun medicii“ nu mai este eficient. Dintre schemele de vaccinare existente la nivel european, România se apropie cel mai mult de modelul francez. Cu o notabilă diferenţă: vaccinul BCG, care la noi este recomandat tuturor, iar în Franţa doar grupurilor populaţionale de risc. Interesant este că, în acest caz, România face parte din categoria fostelor ţări comuniste care au menţinut acest vaccin în programul lor de imunizare: Bulgaria, Croaţia, Ungaria, ţările baltice şi Polonia, spre deosebire de Slovenia, Slovacia sau Cehia, unde este recomandat doar grupurilor cu risc. De ce aleg spre exemplu chiar BCG-ul? Nu doar pentru că este cel mai controversat vaccin din punctul de vedere al recomandării vaccinării universale la naştere, dar şi pentru că serveşte drept „muniţie“ eficientă pentru fanaticii antivaccin. În 2012, din cei 200.000 de copii vaccinaţi cu BCG în România, 115 au dezvoltat efecte adverse serioase din cauza schimbării subtulpinii folosite anterior în România cu subtulpina Copenhaga 1331, cunoscută ca producând reacţii adverse mai frecvente. Nu discutăm aici de ce autorităţile nu au prevăzut din timp situaţia, dar subliniez că acel episod a rămas întipărit în mintea multor părinţi anterior sensibilizaţi, fără să fie însă şi convinşi de retorica mişcărilor antivaccin.
Ar fi o idee bună dacă legiuitorul ar clasifica vaccinurile din schema naţională de imunizare folosind sistemul de stele (glumesc, dar doar pe jumătate). Vaccinurile de patru stele ar fi cele a căror eficienţă este indubitabilă ştiinţific, cu o frecvenţă extrem de scăzută a efectelor adverse şi în mod special utile profilului de sănătate specific populaţiei României. Apoi vaccinurile de trei stele: în mod clar eficiente, foarte utile unei populaţii ca a României, dar cu o frecvenţă mai ridicată a efectelor adverse. Apoi vaccinurile de două stele, şi tot aşa... Acest sistem de stele ar fi extrem de uşor de comunicat public şi atractiv şi pentru media. Iar politicile de obligativitate a vaccinării ar trebui croite diferit pentru fiecare dintre aceste patru clase de vaccinuri.
Sunt convins că avansarea unui proiect de lege a vaccinării bazat pe principii punitive ar fi dezastruos. Simt nevoia să repet: refuzul părinţilor la vaccinare este în primul rând o chestiune de încredere. Pedeapsa nu creşte încrederea, ci frica. Iar frica alimentează teoriile conspiraţioniste atât de prizate de mişcările antivaccin. Legiuitorul român trebuie să rezolve criza vaccinării în România construind pe încredere, nu pe frică.
Există numeroase modele de politici în privinţa vaccinării. În Pakistan, părinţii care refuză să-şi vaccineze copiii merg la închisoare. În Franţa sunt amendaţi cu zeci de mii de euro. În Australia, în cazul refuzului, părinţii pot pierde până la 11.000 de dolari pe an, adică alocaţiile pentru copil pe care statul le retrage în astfel de cazuri. Copiii părinţilor care refuză vaccinarea în Belgia nu pot fi înscrişi în şcolile de stat. În Olanda, vaccinarea este complet opţională, iar în Statele Unite legislaţia variază considerabil de la un stat la altul. Tot acest curcubeu de severitate variată a autorităţilor se menţine şi în opţiunea pentru părinţi de a fi exceptaţi din considerente religioase sau morale. Dar, cel puţin în vestul Uniunii Europene, este clar legiferat ca statul sau producătorul farmaceutic să compenseze foarte generos familiile acelor copii care au suferit efecte adverse în urma vaccinării. Acest mic detaliu este menit să creeze încredere, deoarece nicio companie farmaceutică, dacă nu ar fi sigură de frecvenţa foarte redusă a efectelor adverse, nu ar accepta o astfel de prevedere legală. Dintr-un motiv foarte simplu: riscul falimentului.
Nu este cazul ca aici, într-un jurnal medical, să intrăm şi mai mult în detaliile unei discuţii complexe. Dar încă un element important: este esenţial ca grupul de experţi care lucrează la acest proiect să includă şi unul-doi experţi în comunicare şi cel puţin un specialist în psihologie comportamentală. Este evident că suntem în faţa unui fenomen prea complex (şi periculos) pentru a fi abordat exclusiv de medici. După cum se vede, soluţii există. Dar să nu uităm că această lege trebuie să fie una a încrederii, o lege care să nu impună, ci să convingă de bunele intenţii şi transparenţa autorilor, în particular, şi a medicilor, în general. Oameni cărora le ţin pumnii. Au o sarcină dificilă.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe