Pentru profesia medicală, cele mai mari
ameninţări nu vin, aşa cum s-ar crede, din afara ei. Nu finanţarea deficitară
(medicina românească este exemplul încă viu, în acest sens) şi nici lipsa de
respect din partea societăţii dau loviturile cele mai puternice practicii
medicale, ci cazurile în care tocmai cei puşi să ocrotească sănătatea devin
principalii ei duşmani. Avem şi în România exemple de malpraxis flagrant,
finalizate prin condamnări penale sau doar civile, cu pierderea dreptului de liberă practică. Şi
sperăm să nu avem niciodată vreun exemplu precum cel al spaniolului Juan Maeso.
Despre ce este vorba? În 2007, tribunalul
provinciei Valencia îl condamna la 1.933 de ani de închisoare pe medicul
anestezist Juan Maeso. În deceniul 1988–1997, acesta a infectat cu virusul
hepatitic C nu mai puţin de 275 de persoane, prin obiceiul său de a-şi injecta
o parte din doza de morfină destinată pacienţilor (care sufereau diverse
intervenţii chirurgicale), fără a schimba apoi acul sau seringa, atunci când le
administra analgezicul. Combinaţia adicţie/infecţie cu HCV la medicul
anestezist avea să fie letală pentru patru dintre pacienţi, decedaţi prin
consecinţele infecţiei, la data pronunţării sentinţei. Devine irelevant faptul
că fostul anestezist a fost condamnat la plata unor despăgubiri record, de
500.000 de euro pentru fiecare din victimele sale. La fel de irelevant ca
faptul că legea spaniolă nu permite pedepse cu închisoarea mai lungi de 20 de
ani, deci cele aproape două milenii decise de judecători se reduc la doar 1%. Şi
asta dacă nu o fi şi anestezistul spaniol vreun scriitor nedescoperit sau cine ştie
ce alt gen de model pentru deţinuţi, ieşind astfel înainte de termen, cum se
întâmplă pe la noi.
Relevant însă, pentru acest caz, este faptul
că medicina – printr-o combinaţie inteligentă de epidemiologie, genomică,
medicină legală şi modele matematice aplicate – a contribuit major la
condamnarea medicului şi, mai mult, procedura utilizată în acest caz are aplicaţii
epidemiologice importante pentru definirea evolutivă a unui virus cu mare
variabilitate genetică, după cum aflăm dintr-un foarte interesant studiu
publicat în BMC Biology. Virusurile
ARN (precum HCV sau HIV) sunt caracterizate prin evolutivitate marcată, ceea ce
înseamnă că probarea filiaţiei unor tulpini virale necesită studii genomice
aprofundate şi analize filogenetice moleculare.
Istoria medicală a cazului care avea să
declanşeze un cutremur în conştiinţa publică este următoarea: în februarie
1998, au fost detectate mai multe infecţii cu HCV la pacienţi care suferiseră
intervenţii chirurgicale minore, într-un spital din Valencia. Ancheta epidemiologică
a indicat ca sursă probabilă un medic anestezist, colaborator la spitalul
respectiv, dar care lucra şi la un spital public din apropiere. În săptămânile
ce au urmat, căutarea activă a altor potenţiali pacienţi infectaţi a dus la
detectarea unei adevărate epidemii, implicând sute de pacienţi, cu toţii
intersectându-se, la un moment dat, în trecutul lor ca pacienţi, cu medicul în
cauză. Instanţa judecătorească şi autorităţile de sănătate publică le-au cerut
autorilor studiului expertiza, pentru a verifica: dacă sursa identificată este
sau nu responsabilă de epidemie, cine sunt pacienţii infectaţi din aceeaşi sursă,
excluderea infecţiilor din surse diferite, determinarea duratei epidemiei,
datarea momentului infecţiei pentru fiecare pacient şi pentru sursă.
Rezultatele cercetării realizate de grupul profesorului Fernando González
Candelas au constituit dovezi, pe baza cărora tribunalul l-a condamnat pe
medicul anestezist de malpraxis ce a avut drept consecinţă infectarea a 275 de
pacienţi.
Nu vom insista foarte mult asupra
metodologiei folosite, deoarece textul este accesibil integral celor interesaţi(BMC Biology este „open access“). Menţionăm doar că datele
(medii) estimate de cercetători, pentru momentul infecţiei, s-au situat între
ianuarie 1987 şi aprilie 1998 (cu un interval de probabilitate), epidemia fiind
identificată în februarie 1988. Infecţia contractată de sursa epidemiei
(medicul) a fost estimată la iunie 1988 (intervalul de probabilitate variind
însă între august 1984 şi octombrie 1991). În 65% din cazuri, estimările au
coincis cu datele de internare; diferenţe au apărut însă la cazurile iniţiale şi
la cele foarte recente, mai puţine, calibrarea rezultatelor fiind mai greu de
realizat.
Întreaga metodologie a studiului spaniol
este acum disponibilă şi poate fi utilizată pentru viitoarele situaţii
similare. Situaţii similare?!, vă veţi întreba. Ei bine, da. David Kwiatkowski,
tehnician în laboratorul de cateterism cardiac al spitalului din Exeter (New
Hampshire, SUA), îşi aşteaptă procesul, programat pentru începutul anului
viitor. Acuzat că fura analgezice opioide şi că a expus pacienţii la infecţie
cu HCV, americanul a pus multă lume pe jar, mai ales într-o ţară în care
consecinţele legale şi responsabilităţile individuale şi instituţionale sunt
luate în serios: în perioada 2003–2011, el a lucrat în nu mai puţin de 18
spitale din opt state americane. Până în prezent, au fost identificate, conformAssociated Press, mai multe victime
ale sale, infectate cu HCV: 32 în Exeter, şase în Kansas, cinci în Maryland şi
una în Pennsylvania. Interesant, în cazul americanului, este că el a fost
concediat de mai multe spitale, pentru incidente legate de medicamentul opioid
fentanil, ceea ce însă nu l-a împiedicat să fie apoi angajat, prin intermediul
unei agenţii de recrutare, chiar şi la Spitalul Johns Hopkins din Baltimore.
Dintr-o perspectivă mai largă, însă, chiar
dacă medicina poate, cu din ce în ce mai mult aplomb, să identifice purtătorii
de halate albe porniţi în misiuni (sin)ucigaşe, încă lipsesc mecanismele care să
prevină eficient accesul şi să minimizeze impactul unor doctori Maeso asupra sănătăţii
celorlalţi. Revalidarea medicilor, promiţătorul proiect pus în practică de
colegiul britanic al medicilor (General Medical Council), poate fi însă o soluţie.
Şi, chiar dacă CMR-ul nostru este mai mult preocupat de vajnica luptă sindicală,
poate că va găsi cândva voinţa şi inteligenţa de a urma modelul britanic.
