1. Restricţiile la români. „Campioana dezgustului” a fost o doamnă în halat, habar nu am ce hram purta pe acolo, care mi-a cerut buletinul la intrare, era așezată la primul birou pe dreapta. Avea masca la 3 cm sub nas, povestind cu alte persoane în halat alb, dar care o purtau corect. Nu era un moment prost, un accident. Masca respectivă atârna pur și simplu de cât de slăbite erau elasticele care trebuia să o ţină strâns pe nas. Arăta de parcă nu o schimbase de mai bine de o săptămână. Ne mai întrebăm de ce nu ia lumea în serios purtatul măștii.

2. Responsabilitatea la români. Nimeni, dar absolut nimeni nu avea un ecuson măcar. Aș fi știut și eu măcar cine era acea doamnă. Și apoi toţi cei cu care urma să interacţionez.

3. Etica comunicării în medicina românească. Am interacţionat cu cel puţin cinci persoane. Niciuna nu s-a prezentat, cine e, ce rol are și ce urmează să îmi facă.

4. Consimţământul la români. Una dintre persoane a venit să-mi ia consimţământul completat și m-a pus să îl semnez cum că am înţeles tot ce mi-a comunicat medicul. Am spus că aștept medicul să-mi spună ceea ce eu urmează să semnez că am înţeles. A confirmat că ea e medicul, iar eu am întrebat-o dacă are ceva de spus, că altfel completez că nu mi-a spus nimic și o semnez așa. Cu greu a scos două informaţii legate de paracetamol la 8 ore, dacă am niște simptome, și încă o platitudine pe care am și uitat-o deja. Nu era mai corect să existe informaţia scrisă atât pe consimţământ, cât și pentru a fi dată la purtător? Ne mai întrebăm de ce nu înţelege lumea.

5. Foamea la români. O asistentă mânca o gogoașă în sala de vaccinare. Nu am nimic cu ideea de a se hrăni; este un om și trebuie să aibă grijă de propria persoană. Însă cred că atât timp cât restaurantele nu funcţionează în spaţii închise ar fi fost normal să nu fie transformată sala de vaccinare în sală de mese. Ar fi putut măcar să se fi creat un spaţiu mai puţin expus publicului.

6. Un medic (presupun asta pentru că avea un stetoscop de gât și fiindcă am prins frânturi de dialog medical) o impresiona pe o reporteriţă de la o televiziune, off the record. I-am recomandat reporteriţei să o filmeze pe doamna cu masca căzută, iar medicul a spus, așa în bășcălie, că se va duce să o certe.

        M-a părăsit orice indignare, dar și orice nădejde. În mod normal aș fi fost ceva mai vocal, dar acum am fost copleșit. Din nou am excelat în a face tot ce este românește posibil: tăiatul pe la colţuri, lipsa de respect pentru profesie și pentru propria persoană.