Cu circa trei săptămâni în urmă, am fost pe munte împreună cu un prieten drag. La zece zile distanţă de la despărţire primesc de la el un mesaj, un selfie pe patul de spital și un buletin COVID pozitiv alături.

Recunosc că m-au trecut ceva transpiraţii până să aflu întreaga poveste. Boala a debutat relativ zgomotos și s-a prezentat de bunăvoie la spitalul cuvenit. În două zile tabloul s-a îmbunătăţit vizibil, iar după trei era aproape ca nou.

Și-a întrebat medicul dacă la cinci zile de la internare mai este posibil un scenariu negativ, iar acesta i-a răspuns că nu. Iar când l-a întrebat de ce trebuie să rămână internat, medicul i-a răspuns că „nu stă el să îi facă externarea în gardă”.

Văzând faţa căzută a pacientului, a mai completat că, la rândul său, și-a ratat vacanţa visurilor tropicale din cauza COVID-19. După mai multe insistenţe, un alt medic de gardă l-a externat a doua zi.

Experienţa ca pacient

Toţi pacienţii cu COVID trebuie că sunt priviţi ca ciumaţii secolelor trecute. Personalul petrece un minim de timp în prezenţa lor; un aspect de înţeles în context. Dar ceea ce i-a lipsit prietenului meu în această perioadă a fost o minimă preocupare pentru a li se oferi pacienţilor o stare de confort mental.

Și-ar fi dorit un scaun în salon, să poată schimba poziţia anchilozantă din pat. Și-ar fi dorit să se răcorească cumva, dar nu aveau voie să pornească aerul condiţionat, iar personalul se irita de-a dreptul dacă își dădea jos tricoul în zilele caniculare de săptămâna trecută, chiar dacă era singur în salon.

Ar fi vrut să fie posibil să iasă puţin în curtea spitalului, măcar și pentru scurt timp, să simtă razele de soare și pământul sub picioare. A ieșit din proprie iniţiativă o dată, dar a fost abrupt admonestat și trimis înapoi în salon, cu incriminarea că ar vrea să îi omoare pe toţi.

Spunea prietenul meu că ajunsese la o stare de anxietate care-i dădea stări de sufocare și că doar deschiderea largă a ferestrei și ieșirea la soare alături de mica evadare în curtea spitalului i-au făcut bine.

Poate că este momentul să luăm în serios importanţa psihicului în procesul de vindecare, alături de tratament, în cazul acestei boli despre care ceea ce se confirmă azi undeva se infirmă mâine altundeva.

Sunt sigur că există justificări credibile și este destul de probabil că personalul este epuizat atât fizic, cât și emoţional. Și că fiecare om are modul propriu de a acţiona în condiţii de stres, iar pacienţii sunt din tot spectrul de înţelegere și educaţie.

Însă prietenul meu chiar este o „dulceaţă” de om, chiar știe să abordeze oamenii din tot spectrul cultural sau emoţional. Nu mi-l imaginez punând vreo problemă în mod ofensiv sau nenatural.

Avem de-a face cu o oboseală emoţională care cred că nu este specifică acelui loc. Întrebarea pe care mi-o pun este ce facem noi, și aici includ Ministerul Sănătăţii, CNAS și alte „case”, Colegiul Medicilor din România și OAMGMAMR, pentru a preveni epuizarea deopotrivă fizică și emoţională a personalului sanitar, mai ales în prezentul context.

Ce facem pentru a pregăti psihologic personalul sanitar pentru a putea comunica, chiar și în astfel de condiţii excepţionale, cu compasiune? Care sunt normele acceptabile și care sunt cele inacceptabile în interacţiunea dintre medic și pacient?

Epilog

Mă aștept ca în acest moment să vă gândiţi deja că iar citiţi un articol scris de cineva care nu are de-a face cu linia întâi din medicină, care dă cu noroi în breasla atât de încercată în aceste zile. Dar vă mai spun un singur lucru.

Prietenul meu este un fost coleg de facultate, medic internist, șef de secţie la un spital orășenesc aflat la nici 20 de km de locul internării sale. A primit virusul cadou de la doi pacienţi care nu fuseseră diagnosticaţi, imediat ce s-a întors din excursia noastră la munte.

Era în temă cu boala și cu protocoalele terapeutice curente. Dorinţa lui de externare avea la bază și propria capacitate de a-și înţelege severitatea afecţiunii (nu era vreun sperios, în trecut a traversat un episod de malarie, pe când era medic în Africa) și, ca plan B, capacitatea soţiei lui de a interveni într-o eventuală înrăutăţire a tabloului clinic, ea fiind tot medic internist.

Nu pledez aici în favoarea tratamentelor privilegiate pentru doctori. În mod cert, prietenul meu a avut și câteva privilegii. Dar dacă asta este tot ce a putut primi, cred că e imperios necesară construirea compasiunii în medicina românească.

În el se bat recunoștinţa de a se fi vindecat repede și umilinţa pe care a trebuit să o îndure. Cum îl știu, va găsi el ceva de învăţat din toată povestea asta. Noi ce învăţăm?