Îmi iubesc copiii: un adevăr evident și viu și care nu are nevoie să fie spus. Cât despre copilul din mine, periodic încerc să îl trezesc și mereu îmi spune că mai vrea să doarmă încă cinci minute. Și sunt doctor de oameni mari…

Dar apoi îmi aduc aminte că simplul fapt de a fi doctor e o mare copilărie. Fac parte dintre aceia care s-au hotărât să fie doctori de la grădiniţă și au rămas suficient de infantili încât să nu se mai răzgândească. Precum mulţi dintre dumneavoastră. Ne întâlnim adesea urmând același schelet al poveștii. Ce diferă sunt detaliile de culoare.

Eu, spre exemplu, m-am făcut doctor datorită unchiului meu, pediatrul Mihai Pavelescu. Ar avea acum 100 de ani, așa că numai câţiva ni-l mai amintim, dar în acea vreme era o legendă, pentru talentul uimitor de doctor, pentru nonșalanţa cu care era în stare să dea cu tifla comuniștilor care l-au dat afară de la catedră, dar nu și din medicină.

Pentru felul extrem de colorat în care vorbea, reușind să rămână un gentleman fără efort. Pentru felul în care era prinţ și cerșetor, pirat și aristocrat, în aceeași zi. Pentru blândeţea și empatia supraomenești.

Pentru casa lui de pe lângă Maria Rosetti, care avea mereu ușa descuiată, unde intrau oricând, ca la ei acasă, oameni de o statură nemaipomenită, oameni care azi sunt capitole de istorie. La care mă uitam târându-mă de-a bușilea pe sub bradul de Crăciun care rezista până în martie, jucându-mă în imaginaţie cu picioarele fioroase ale mobilei veneţiene.

Când eu eram mic, el era deja bătrân și avea o gambă amputată, nici nu mi-l aduc aminte altfel. Dar știu că nu mă îngrijora acest fapt, mereu mă gândeam că o să mă fac doctor și o să „îi cresc” piciorul la loc.

Și m-am făcut doctor, dar n-am mai crescut piciorul nimănui, nu doar pentru că ar fi fost o imposibilitate medicală, ci pentru că nenea Mișu murise între timp, la scurt timp după ce pierduse și cel de-al doilea picior.  Și chiar dacă sunt doctor, sunt doar o umbră a lui, pentru că acel model de doctor nu se mai fabrică de multă vreme.

Copilul meu interior doarme prea mult și nu mai vorbește cu mine; acei medici despre care spunem azi povești la gura sobei și-l păstraseră treaz pe al lor, și neschimbat ca în ziua când ei înșiși se hotărâseră să se facă doctori: fără frică de nimic, nici măcar frica de a iubi. Ceea ce vă doresc și domniilor voastre.