Pe
la noi, prin anii ’80, au apărut copiii cu cheile de gât. Expresia ar putea fi
marca unei generaţii dezvoltate în condiţii discutabile. Aceştia au fost copiii
obligaţi mai mereu să se descurce. Ei sunt ultima generaţie care a trimis bileţele
ori scrisori, care putea citi doar pe cărţi între coperte şi pentru care
termenii „digital“ şi „virtual“ însemnau altceva. Notabil este că acestor copii
libertatea întâmplătoare nu le-a mai fost suficientă şi au acţionat, mai
târziu, bătându-se direct contra unui sistem îngrăditor.
Problemele
copiilor de azi sunt altele, iar realitatea ni le aruncă în faţă cu toată stăruinţa.
Una dintre ele ar fi excesul de monitorizare. Tendinţa este ca supravegherea
copiilor să fie totală, directă şi neîntreruptă. Dacă umblaţi prin Bucureşti nu
se poate să nu vedeţi că şcolile sau grădiniţele arată ca nişte cetăţi. Şi-au
ridicat garduri falnice cu ţepuşe pe culmi, sunt păzite de haidamaci crunţi,
iar copiii intră şi ies pe poarta ca o strungă trecând pentru un timp în altă
lume. Dacă sunt mai măricei, poate vor izbuti să care până la clasă raniţa
burduşită cu tot felul de bazaconii inventate de „pedagogii de şcoală nouă“ ai
momentului politic şi comercial. Dacă nu, îşi vor înghiţi lacrimile pentru că
oricum nu vor fi ultimele. Pentru că în şcoală nu avem cum intra, vom putea
vedea curtea acesteia printre zăbrele.
Fabuloasa
curte a şcolii plină de copii care se joacă nu mai este de actualitate. Curate,
spălate, periate şi netede, curţile şcolilor sunt tot timpul pustii pentru că
programul este întocmit astfel încât copiii să nu mai aibă vreme să se joace
nici măcar în pauze. Pauze care ar putea fi şi ele suprimate în curând. Dacă şcoala
nu înţelege prevalenţa aerului şi a mişcării asupra tuturor activităţilor de
instruire mai mult sau mai puţin discutabile...
Programele paraşcolare de pregătire sportivă
– pe bani – nu pot înlocui joaca
pentru niciun copil, oricât ar fi el de mare sau de mic. Activităţile strict
sportive, prin definiţie, au nişte constrângeri, iar copilăria are nevoie de
libertatea jocului măcar două ore pe zi. Un pediatru, întrebat cam ce patologie
prezintă astăzi şcolarii, mai întâi oftează, apoi înşiră toate afecţiunile
aduse de lipsa de mişcare.
Mondenii şi preţioşii
se revoltă cu o splendidă afectare contra alimentelor conservate sau modificate,
dar stau cu mâinile în sân şi acceptă să-şi zăvorască odraslele în şcoala-cetate,
la bazinul clorinat după ureche sau în sala cu geamurile sudate din construcţie
şi neşterse din fabrică. Din fericire, generaţia copiilor de azi încă
beneficiază, în ciuda tuturor falselor alarme, de aer curat, iar alimentele nu
sunt chiar atât de otrăvitoare pe cât vor să ne sperie unii care nu au habar de
nimic. Lucrurile ar trebui pornite de acolo de unde să fie asigurate condiţiile
de viaţă naturală, liberă şi normală pentru copii şi, până la urmă, şi pentru
adulţi. Doar că adulţii ştiu să se revolte atunci când nu le convine ceva, în
timp ce copiii nu pot face asta. Deocamdată. Dar vor creşte şi vor ţine minte.