În facultatea de medicină nu am fost învăţat că aproape toate manifestările știinţifice și de comunitate sunt finanţate, măcar în parte, de industria farmaceutică. Am fost foarte surprins în primele luni de rezidenţiat, cand am început să particip la diverse simpozioane și sesiuni de comunicări și am văzut aceiași lideri de opinie afirmând luni că medicamentul X e cel mai bun antipsihotic, iar joi că medicamentul Y e cel mai bun antipsihotic.
Era începutul anilor 2000, eră „sălbatică” în mod global, fără transparenţă în sponsorizări și fără niciun mod de a aprecia, măcar vag, dimensiunea conflictelor de interese. Schimbarea de paradigmă a apărut probabil în SUA, odată cu investigaţiile comisiei senatoriale Grassley, care descoperea în 2008 uriașe conflicte de interese ale unora dintre cei mai respectaţi profesori de psihofarmacologie. A fost un punct de cotitură. De atunci, atât universităţile de prestigiu, cât și industria farmaceutică au limitat treptat sponsorizările și finanţările de altă natură ale medicilor prescriptori. Ele însă nu au încetat niciodată și nicăieri cu totul. România nu a fost scutită de expunerea conflictelor de interese, mai multe causes célèbres explodând în presă și în justiţie de-a lungul ultimilor ani. Așa se face că și la noi industria farmaceutică joacă astăzi un rol modest în organizare și finanţare. Însă, în ultima vreme, am observat un fenomen interesant: pe vidul pe care Big Pharma l-a lăsat în programul conferinţelor, s-au grefat producătorii de remedii over the counter, ierburi, suplimente și vitamine de tot felul. Dacă acum 15 ani îi ascultam pe liderii de opinie ai vremii lăudând cu egală generozitate toate medicamentele prescriptibile, acum îi ascult pe actualii lideri de opinie promovând unele intervenţii despre care cel mai bun lucru ce se poate spune e că au prea puţină știinţă și dovezi în spate și nu sunt recomandate de niciun ghid de practică obișnuit.
E acesta un progres în „medicina capitalistă”? Ne va influenţa acest lucru obiceiurile de prescripţie? E încă o manifestare a erei postmoderne, în care orice adevăr e relativ și toată lumea are dreptate? Tot ce știu e că nu sunt gata să renunţ la marele grăunte de sare pe care îl iau cu mine, mereu, când merg la conferințe.