Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Compasiunea, mai ușor de povestit decât de oferit

Deunăzi, am fost martorul unei întâmplări care m-a pus serios pe gânduri. Luaţi cu priorităţile, nu dăm întâietate compasiunii. Când mă gândesc la asta mi-e ciudă rău, tremur.

bicicletaDeunăzi, am fost martorul unei întâmplări care m-a pus serios pe gânduri. Conduceam pe unul dintre drumurile judeţene din preajma capitalei. La un moment dat, circulaţia s-a blocat și aveam să descopăr că a avut loc un accident provocat de coliziunea unui autoturism cu un biciclist. Bicicleta era împrăștiată pe vreo 50 de metri, împreună cu oglinda laterală a autoturismului care a lovit biciclistul din sens opus în momentul în care s-a efectuat o depășire.

Victima era întinsă pe jos și, temându-mă că cineva i-ar putea face vreun rău cu bună intenţie, am decis să opresc și să mă implic. Acum, trebuie să știţi că am terminat medicina în urmă cu un sfert de secol și că legăturile mele cu practica medicală în acest răstimp au fost, în cel mai optimist caz, tangenţiale. Însă am văzut greșeli flagrante făcute cu bună intenţie și am vrut să scad probabilitatea lor în acest caz. Primum non nocere.

Colegii de tură pe bicicletă ai celui accidentat avuseseră grijă să sune la Salvare și să nu-și mobilizeze prietenul de drum. Era conștient, întins pe spate pe asfalt, cu picioarele flectate și tremurând de frig. Am schimbat câteva cuvinte cu colegii ca să înţeleg ce s-a întâmplat și ce au făcut până în acel moment. Eram și eu destul de înspăimântat și revoltat deopotrivă cât să nu-mi mai amintesc ce am vorbit cu accidentatul.

Oricum nu prea mult. A venit cineva cu o pătură și o folie de supravieţuire și l-am învelit atent, ca să nu-i mai fie frig și să tremure. La un moment dat a cerut apă, dar i-am oprit pe colegi să-i dea mai mult decât să-și umezească gura. O clipă m-am gândit că poate setea lui ar putea indica o explicabilă hemoragie internă. M-am temut de posibilitatea unui reflux și, ţinând cont de poziţia pe spate pe care nu o puteam schimba, de riscul aspirării lui.

Într-un final, destul de târziu au apărut trei mașini de poliţie și o ambulanţă SMURD. În acel moment am considerat că este cazul să plec. Însă m-am tot gândit de atunci la ceea ce am făcut și dacă am ajutat pe cât se putea.

I-am asigurat pe tovarășii biciclistului că au procedat bine, i-am liniștit și am încurajat chiar și victima puţin. Nu m-am prezentat și nu am cerut voie să caut pulsul. Nu l-am tratat pe suferind cu compasiunea de care ar fi avut nevoie și pe care momentul o cerea.

Punându-mă acum în locul lui, văd cerul, simt frigul, grijile și adrenalina. Mai văd pe câte unul care vine și se uită de sus la mine, mormăie ceva neinteligibil printre clănţănitul propriilor dinţi și apoi pleacă. Iar eu stau acolo, tremur, secundele îmi par minute, minutele eternitate...

Aș fi putut să mă prezint, să spun că am un minim habar de ce poate și nu poate fi făcut într-o astfel de situaţie. Aș fi făcut tot ceea ce am făcut deja, dar poate că, cel mai mult, aș fi putut să vorbesc cu el. Să-l încurajez, să-l asigur că are niște prieteni grozavi care au avut grijă de el în mod corespunzător...

Aș fi putut să îi scad îngrijorările, măcar să-l abat de la ele, să-i reduc percepţia de timp care a stat în loc. Și aș mai fi putut să le spun celor de pe Salvare că îi este sete și că ar putea să ia în calcul posibilitatea unei hemoragii interne, un detaliu care poate scăpa unui echipaj mai puţin experimentat.

Mă întreb de ce oare nu am făcut cele de mai sus. Tocmai eu, avocatul compasiunii în practica medicală? O scuză ar fi că astfel de situaţii nu fac parte din rutina mea; o explicaţie ar fi că eu însumi eram destul de speriat. Cel mai probabil însă este programarea mea mentală. M-am oprit pentru a preveni să facă cineva ceva greșit. Și de asta m-am ţinut. Nu să susţin emoţional victima. Și și de asta m-am ţinut.

Probabil că asta se întâmplă și în majoritatea interacţiunilor cu pacienţii. Susţinerea moralului acestora, compasiunea sunt secundare sau terţiare multor priorităţi. Și chiar așa se întâmplă. Luaţi cu priorităţile, nu dăm întâietate compasiunii. Când mă gândesc la asta mi-e ciudă rău, tremur, dantura îmi clănţăne, văd cerul rece de deasupra și oameni grăbiţi și preocupaţi trecând prin câmpul vizual.

Etichete: nicolae iordache bicicletă biciclism compasiune empatie prim-ajutor SMURD accident

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.