„Personalul spitalului nostru este alături de familia aflată în suferință în urma decesului doamnei de 70 de ani, consumat astăzi în UPU. Trebuie să fi fost o experiență groaznică pentru fiul acestei doamne să vadă cum se stinge propria-i mamă în brațe, chiar în locul în care ea și-a căutat din timp salvarea. Vom investiga atent cum s-au derulat evenimentele și ne vom asigura că vom învăța din tragedia acestei familii și a noastră astfel încât cetățenii orașului și județului Constanța să aibă încredere că avem aici, în orice moment, oameni capabili să facă tot ce este posibil pentru a-i ajuta.”

Acesta este citatul lipsă din comunicarea Spitalului Județean de Urgență Constanța (spital universitar, apropo) pe marginea mediatizatului caz al femeii de 70 de ani care a murit în UPU după ce a fost lăsată să aștepte pe scaun timp de 16 ore. Acest citat nu o va aduce pe femeie înapoi. Nu îi va fi făcut trecerea în neființă mai puțin crudă. Dar ar arăta o minimă, chiar dacă tardivă, compasiune pentru o familie sever încercată. Și ar mai arăta, în ciuda evidențelor mediatice, că mai există cineva în spital căruia îi pasă de oamenii care își pun nădejdea că această instituție i-ar putea ajuta atunci când viața le este pe muchie de cuțit.

Firește, toate acestea ar fi praf în ochi, dacă nu ar exista și o investigație făcută corect și profesionist (nu una de mușamalizare), în urma căreia să înțeleagă toată lumea tipul de eroare care a făcut posibil acest deces în condițiile date și cum ar putea fi prevenită pe viitor o situație similară. Pentru că, nu-i așa, cine și-ar dori să se despartă de părinții care i-au dat viață sau de cineva foarte apropiat în aceste condiții?

Ar arăta însă compasiune în fața suferințelor semenilor din comunitatea pe care spitalul o deservește. Ar arăta compasiune și înțelegere pentru personalul propriu care, printr-o împrejurare nefericită, a putut comite o eroare cu consecințe fatale. Și ar mai transmite și un semnal colectivului medical, cel mai probabil afectat emoțional, indiferent că este sau nu vinovat, că nordul magnetic al slujbei lor este compasiunea în fața suferinței semenilor lor.

Ar putea întări acest lucru organizarea în spital, cu toți cei implicați în UPU și în transferurile pe secție, a unor sesiuni de tipul Schwartz rounds, pentru a înțelege mai bine atât motivația, cât și limitările și traumele personalului implicat în acest caz și în activități similare.

Acum a ieșit regretabil de prost. Întrebarea este: putem fi mai umani, mai uniți și mai eficienți data viitoare?

Ca o remarcă finală, mă îngrozește faptul că, de fiecare dată când apar astfel de situații, din păcate, mult prea des, reacțiile celor implicați sunt lipsite de compasiune pentru cei cărora le-au provocat suferință, trădând frecvent fuga de răspundere, minimalizarea, defensivitatea și sarcasmul în modul cel mai extrem. În criză, compasiunea trebuie să își atingă potențialul maxim. Dar mă tem că, acolo unde ea nu este consecvent alimentată, nu are de unde să crească sau chiar să apară.