În secolul XXI s-au schimbat multe în relaţia medic-pacient. Pacienţii cu drepturile și așteptările lor s-au schimbat. Raportarea la finanţare și dreptul de a trăi sănătos au suferit și ele reinterpretări. Tehnologia a intervenit simţitor în practica medicală, schimbând practici sau inventând noi specialităţi inexistente cu câteva decade sau chiar ani în urmă. Suntem în curs de a deveni tot mai litigioși. Mulţi medici se găsesc în situaţia de a constata că ceea ce funcţiona până în prezent nu prea mai ţine acum.
Sunt concepte noi care pătrund anevoios în rutina medicului contemporan: explicarea diagnosticului pe înţelesul pacientului, prezentarea opţiunilor de tratament cu riscuri și beneficii, acceptarea nevoii pacientului pentru o a doua opinie, pregătirea pacientului cu instrumentele și abilităţile necesare pentru a-și putea îngriji singur suferinţa și altele. Cum să-și însușească medicii comportamente și abilităţi noi care să satisfacă noile realităţi din societate și de la locul de muncă?
Nu voi vorbi aici de responsabilitatea școlilor de medicină de a se ocupa îndeaproape de acest aspect. Și nici de responsabilitatea diferitelor societăţi medicale care, chiar dacă în anumite cazuri au făcut ceva pași timizi la rândul lor, ar putea face mult mai mult. Nu am să vorbesc nici de responsabilitatea spitalelor care ar avea de câștigat, nu doar imagine, din reînvăţarea relaţiei medic-pacient. Am să vorbesc de leadership. Nimic nu se va schimba până când cineva, fie suficient de influent, fie suficient de „nebun”, nu va pune asta cap de listă ca prioritate de dezvoltare a sa și a celor ce constituie mediul profesional. Cred că nimic nu poate sta în calea creativităţii și hotărârii unor medici care spun „Stop! Până aici, întoarcem foaia și facem lucrurile diferit”. La fel cum cred că doar politicienii pot fi mai pri­cepuţi în a zădărnici orice iniţiativă care nu este fix pe gustul lor. Și că medicii pot învăţa orice și de la oricine, dar preferă să înveţe de la alţii ca ei.
Rămâne să aflăm cine suferă cu adevărat pentru starea de fapt și este suficient de răzvrătit ca să nu o accepte. Cine vrea cu adevărat să scrie o altă istorie? Apoi aceștia trebuie încurajaţi și împuterniciţi cu orice resurse ar fi necesare pentru o astfel de schimbare culturală.
Pare bizar? Nu tocmai. Am văzut, chiar la noi, în România, în sistemul public, în spitale mari, că atunci când cineva cu autoritate își asumă tema reînvăţării relaţiei cu pacienţii și aparţinătorii rezultatele se văd repede. Ba chiar, asumarea a depășit contextul local. Iar liderii și-au făcut blazonul și îl plimbă cu onoare și mândrie peste tot.