Când vizităm un
oraș important al lumii, extremitatea cefalică devine girofar. Minunățiile pe
lângă care trecem sau cele pe care le zărim în depărtare au un efect marcant
asupra noastră. Toate cele pe care le vedem au poveștile lor, povești pe care
le citim sau le auzim de la ghizi și care sunt adesea fragmente dintr-o poveste
mult mai amplă și cu multe fire narative.
Londra e
frecventată de mulți români. Își construiesc un viitor în această metropolă ori
au adăugat-o cu vreun motiv în designul vreunei călătorii pentru shopping.
Printre recenții vizitatori ai Londrei s-au aflat și doi amici de-ai mei, care
m-au sunat și mi-au istorisit despre Catedrala „St. Paul“. Unul dintre ei mi-a
trimis chiar și o carte poștală pe care a scris, pe lângă urările în cauză, la
final: „Te salută și Christopher Wren de aici“. Rândurile ce urmează au izvorât
din acel salut.
Sir Christopher
Wren (1632–1723) a fost astronom, geometru, cel mai important arhitect al
vremii sale și unul dintre cei mai influenți din istorie, însă că a fost un
iscusit anatomist nu prea se menționează.
Locuitorii
Londrei încă trăiau cu amintirea recentei epidemii de ciumă, când, într-o
noapte de septembrie a anului 1666, au fost treziți de un foc ce înghițea
orașul. Oamenii „stăteau în casele lor aproape până-i lingeau flăcările, după
care se refugiau în bărci“, nota Samuel Pepys în jurnalul său. Mulți au rămas
fără adăpost, biserici numeroase au fost distruse, astfel încât s-a creat
posibilitatea de a construi un oraș gândit altfel, de la zero. Zona centrală a
Londrei, o arie ce avea să devină curând centrul unui imperiu, a căpătat atunci
o nouă formă. Un rol esențial în reconstrucția și reconfigurarea Londrei de
atunci l-a avut acest Christopher Wren, împreună cu Robert Hooke (1635–1703),
Edwad Jerman și Peter Mills.
Wren a
proiectat zeci de biserici în Londra, inclusiv Catedrala „St. Paul“, devenită
un simbol al Londrei și al arhitecturii mondiale, „una dintre cele mai iubite
clădiri din lume“. Adrian Tinniswood scria despre Wren, cel care nu construise
nimic până la 30 de ani, că „a contribuit la schimbarea cursului istoriei
culturale europene, și nu doar prin crearea celor mai mari clădiri din Marea
Britanie“ („His Invention So Fertile. A Life of Christopher Wren“, Random
House, 2001, pp. XIII), ci prin viziunea și, mai ales, sensul cu care și-a
investit opera sa.
J. A. Bennett,
prin volumul „The Mathematical Science of Christopher Wren“ (Cambridge
University Press, 1982), a dorit să îl recupereze pe omul de știință
Christopher Wren, cel care a fost „educat, instruit și s-a implicat cu
entuziasm în filosofia naturală“. Bennet a scris despre Wren din prisma
astronomiei, cosmologiei, medicinii și matematicii, știut fiind că Newton îl
considera unul din cei mai importanți geometri ai timpului său. Învățat și
ingenios, Christopher Wren splenectomizase câini și se preocupa intens de
experimente. În anul 1656, la locuința ambasadorului Franței, Wren a ligaturat
venele unui câine, a creat un orificiu și a introdus diverse lichide, folosind
o „seringă“ pe care o crease împreună cu Robert Boyle (1627–1691). Această
seringă, confecționată din vezica urinară a unui animal ce avea atașată o
țepușă, a fost umplută cu soluții diverse, în special cu opiu, inducându-i
animalului o anumită stare. (Andras Gedeon, „Science and tehnology in medicine.
An illustrated account based on ninety-nine landmark publications from five
centuries“, Springer, New York, 2006, p. 69).
Anatomistul și
fiziologul englez Thomas Willis (1621–1675), cel care a creat termenul
„neurologie“, a publicat la Londra, în anul 1664, o lucrare reper pentru
neuroanatomie, „Cerebri anatome:cui
accessit nervorum descriptio et usus“, dedicată structurii și funcțiilor
creierului și nervilor, unde prezintă și importantele sale descoperiri, volumul
fiind ilustrat de Christopher Wren. În cursul disecțiilor și studiilor pe care
Willis le-a efectuat, i-a avut colaboratori pe Richard Lower, Thomas Millington
și Christopher Wren. După recoltarea specimenelor de creier, Wren le analiza cu
o lupă și făcea numeroase desene pieselor și secțiunilor anatomice,
ilustrațiile sale fiind considerate detaliate și exacte, iar „Cerebri Anatome“
redă celebra reprezentare a bazei creierului pe care a realizat-o Cristopher
Wren.
După un secol
de la realizarea lui Andreas Vesalius (1514–1564), „De humani corporis fabrica“,
iată că, la Oxford, Thomas Willis și Christopher Wren oferă o reprezentare
corectă a creierului și a vaselor sale. Pe pagina de titlu a celei de-a doua
ediții a cărții, Thomas Willis este reprezentat în partea dreaptă a cadavrului
pe care-l examinează, în stânga aflându-se colaboratorul său, Christopher Wren.
Marele incendiu din Londra a distrus atât tipografiile cât și librăriile din
jurul Catedralei St. Paul. Din fericire, primele două ediții ale „Cerebri
anatome“ au fost tipărite și vândute înainte de incendiu și, după toate
probabilitățile, focul a determinat ca următoarele ediții să fie publicate în
Amsterdam. Aceleași plăci de cupru utilizate în Londra au fost utilizate și în
1668, la edițiile tipărite la Amsterdam. (Sursa: American Journal of Neuroradiology)
Christopher
Wren a avut și un rol-cheie în fondarea Royal Society, „inima intelectuală și
științifică a secolului al XVII-lea în Anglia“, care l-a ales ca președinte, în
perioada 1680–1682.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.